Sunt avid de ceea ce se întâmplă atunci când povestea prinde viață

Dorința de a realiza acest interviu mi-a fost provocată nu numai de faptul că mă regăsesc într-un procent covârșitor în universul artistic al lui Florin Liță. Un motiv întemeiat constă în faptul că mi-am dorit să aveți acces la idei, principii și proiecții care dau măsura unei așteptări întemeiate: că suntem îndreptățiți să avem speranțe realiste pentru contextul teatral românesc - prin acesta înțelegând valori înrădăcinate într-un sol bine cartografiat în sfera identității noastre, neiscate de jinduitoare priviri peste garduri vecine, negenerate de complexul de inferioritate care de o veșnicie ne împinge să ne îmbrăcăm în formele altora. Demersurile artistice ale tânărului regizor Florin Liță sunt afirmații de ordin identitar care merg dincolo de judecata de gust și îmbrățișează perimetrul apartenenței la un set inconfundabil de resorturi creatoare autohtone.


Gina Șerbănescu: Ai putea repera primele momente din viața ta când te-ai gândit serios să fii regizor?
Florin Liță: Prima mea întâlnire cu teatrul a fost în anul 2007 când am mers cu clasa la primul spectacol de teatru în Tg-Jiu la Teatrul "Elvira Godeanu". Țin minte că am văzut spectacolul O scrisoare pierdută, în regia lui Marian Negrescu. Nu știu dacă de acolo a început să-mi încolțească gândul la o viitoare meserie în lumea teatrului. Venind dintr-o zonă rurală, din satul Urda de Jos, pentru mine "arta", sau ceea ce credeam eu că se numește "artă" atunci, se reducea la filmele văzute la televizor - puține și de duzină; și la ceea ce se petrecea în vatra satului - poveștile spuse de bătrânii satului, ritualurile de îngropăciune, trecerea vămilor sufletului, "datul" sufletului pe apă după 40 de zile, ritualurile de nuntă și cele prin care se chema ploaia... Eram și sunt fascinat de aceste povești, de aceste ritualuri; sunt avid de ceea ce se întâmplă atunci când povestea / ritualul prinde viață. Țin minte cum babele din sat făceau ritualul de chemare a ploii, și cum se jeleau deasupra unei păpuși confecționate din lut... era atât de captivantă forța cu care făceau acest lucru, cu ce implicare și cu ce determinare împlineau această chemare. Și da, pentru cei sceptici care citesc aceste rânduri, venea ploaia. Cu toții știm că vine ploaia, dar nebănuită era chemarea babelor când afară erau peste 30 de grade Celsius și soare de nu vedeai țipenie de om prin bătătură. Și ploua, ce să vezi?!

În anul următor, adică în 2008, am mers la teatru în Craiova - Romeo și Julieta, în regia lui Yiannis Paraskevopoulos. Nu mai țin minte aproape nimic din spectacol, am doar câteva fragmente de imagini... De ce? Cum am intrat în sala de spectacol am rămas uimit. Repet, veneam din mediul rural. Am rămas mut de uimire atunci când am văzut sala de spectacol, dimensiunea acesteia... apoi am văzut și scena. Atât i-a trebuit imaginației și curiozității mele ca să pornească a-mi construi o poveste...

Cu siguranță întâlnirea din clasa a X-a cu domnul Ilie Gheorghe, urmată apoi de întâlnirea cu actrița Teatrului Național "Marin Sorescu", Gina Călinoiu, au fost decisive pentru ceea ce urma să fac. Atunci, în clasa a X-a am luat hotărârea: teatru. Dar ce din teatru nu știam. Eram naiv. Bineînțeles că pentru mine primul gând a fost actoria. Gina și-a dat seama că eram "prin păpușoi", ca să zic așa!; că mâna stângă nu comunică cu creierul, iar mâna dreaptă era pe la intrarea în sală... eram stângaciul perfect, dacă nu incapabil de-a dreptul în ale actoriei! Așa că Gina a avut tactul să mă întrebe dacă nu vreau și altceva... Nu știu dacă m-a întrebat asta pentru a mă face să renunț la teatru sau chiar pentru că a văzut în mine incapabilitatea mea actoricească și că pot face altceva din sfera teatrului:) Fiecare zi ce trece îmi întărește convingerea că cea de-a doua variantă este plauzibilă. Și așa a început povestea mea cu regia de teatru. Am început să citesc și să lucrez în acest sens. Mulțumesc, Gina!

O poveste care a început din Craiova, dintr-o sală de cursuri a Departamentului de Arta Actorului aflată în cadrul Facultății de Agronomie până într-o sală de cursuri din Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", București. Și povestea continuă...

G.Ș.: Care este, din perspectiva ta, raportul real dintre regizor și actor? Există o ierarhie?
F.L.: Da. Chiar dacă regia de teatru este o meserie nouă, ierarhia există pentru că... ce să vezi?... a existat, există și va exista. În Grecia Antică aveam, să spunem, deși nu îndeplinea în întregime funcția de regizor, un corifeu; apoi în vremea lui William Shakespeare găsim actorul care îndeplinește și funcția de dramaturg, de actor și de regizor; iar în vremea Regelui Soare, la Molière se petrece același lucru.

Regia a existat pentru că fără cineva pregătit să își asume rezultatul cercetării, descoperirii și fără o direcție spre un scop comun nu o să găsești altceva decât haos. Cineva, fie că pe unii îi deranjează acest termen de regizor ori de director de scenă, trebuie să arate, să îndrume și să ajute, să incite, să provoace actorul în procesul de creație. Haosul în artă, fie că facem referire la cinema sau la teatru, trebuie organizat. Organizarea este primul lucru pe care îl face un regizor - vezi corifeul.

Care este raportul real dintre regizor și actor? Un raport pe care îl pot rezuma într-un singur cuvânt: simbioză. Pentru ca acest lucru să se nască este nevoie de echipă, de colegi și de colegialitate, de Împreună. Nu poți să faci teatru de unul singur, iar pentru asta ai nevoie oameni care sunt deschiși la concesie și la cooperare. Fiecare dintre noi venim la pachet cu frici, angoase și multe alte probleme pe care le purtăm zilnic în spate dar, atunci când intrăm în spațiul scenic, acestea ar trebui să dispară. E vorba de igiena meseriei. Toate astea pentru a face posibilă coagularea unui grup, cu intenția de a lăsa un organism să ia naștere, al cărui scop este bucuria de a fi acolo, pe scenă și de a fi văzut.

Cel mai frumos este când între regizor și actor începe jocul care își are regulile sale și pe care fiecare (regizor, scenograf, actori) îl joacă cât mai bine cu putință. Nu știu dacă vreun coleg a lucrat într-un spectacol doar că să fie, să zicem: "Gică contra". Prefer să nu-mi pierd cel mai frumos dar pe care îl deținem fiecare dintre noi: timpul; doar de dragul de a ne face că suntem buni, minunați și nimeni pe lume nu e ca noi. E plictisitor dacă se întâmplă asta.

Îți propun un joc. Hai să ne gândim la un hotel de 5 stele, să ne imaginăm bucătăria acestuia, apoi legumele care stau gata să cadă pradă satârului aflat în mâna unui ajutor de bucătar; și o persoană sau două la spălat de vase, în timp ce apa curge de la robinet. În tot acest timp intră și ies din bucătărie ospătari cu comenzi noi, iar alte comenzi sunt gata să fie luate și servite la masă. Persoana care face plating-ul țipă după ospătar că nu este gata farfuria, ospătarul revine... totul este un haos organizat pentru că bucătarul șef vede toate aceste lucruri. Întrebare: câți șefi-bucătari sunt în bucătăria acestui hotel de 5 stele? Doar unul. De ce? (Fii atentă că dacă citește asta mama, sigur îmi dă cu polonicul în cap gata scos din oala cu ciorbă de perișoare. Și înțeleg de ce ar face asta. Iar asta nu schimbă cu nimic gustul ciorbei sau al mâncării pregătite cu măiestrie de mama. Doar că o să mă doară puțin capul din cauza dorinței mele naive de a pune în discuție posibilitatea ca într-o bucătărie, fie ea dintr-un hotel de 5 stele sau cea de acasă, să fie doi șefi-bucătari. Grijă mare la bucătar. Mai ales atunci când are la îndemână vreun obiect contondent.)


G.Ș.: Întrebare clișeu: ai anumite modele / repere / creatori care te-au inspirat sau încă te inspiră?
F.L.: Îmi este puțin dificil să răspund la această întrebare. Da, am modele, dar nu îmi fac idoli. Nu mă pot închina la ceva sau la cineva doar pentru că personalitatea, notorietatea sau validarea oferită de către tagmă și de către public este prezentă acolo. Mi-am dat seama că este greu să îți menții echilibrul în această lume, fie ea teatrală sau nu. Oamenii care mă inspiră sunt cei care îmi transmit o anumită conduită, un mod normal, firesc și echilibrat de a fi într-o lume care mereu fuge (îmi pare) dintr-un haos într-un alt haos: război, covid și de la o extremă la alta. Modestia și bunul simț sunt calitățile prezente într-o persoană care îmi devine model. Nu accept extremele... "și fug, așa cum a fugit Maupassant din fața turnului Eiffel"^[i]. Acestea denotă obtuzitatea, micimea și cenușa unui sistem de gândire care stagnează un întreg univers cu un potențial enorm. În acest sistem de gândire nimicul devine un tartor capabil de a împărți dreptatea, adevărul, iubirea, chiar și moartea.

Poveste:

Iarnă. Anul 2018 într-un lanț de supermarket-uri. În neuroni aveam clar bugetul disponibil și produsele pe care urmează să le cumpăr. Cum am spune, intru ca să ies. Nu am timp să analizez oamenii. Vreau acasă. Vreau să scap de vremea asta păcătoasă și friguroasă. Vreau la căldură. În drumul meu spre produsele deja prestabilite, o persoană care stătea la raionul cu legume mă roagă să o ajut să deschidă o pungă... Îmi opresc vuietul grădinii din cap și:
- Nu vă supărați. Mă puteți ajuta? Nu pot să desfac punga asta.
- Sigur.

Trag de cele două capete ale pungii... și voilà!
- Uitați, trebuie să trageți de cele două colțuri ale pungii. Astfel se încrețește plasticul și îl puteți deschide mai ușor.
- Mulțumesc. Mulțumesc.
- Cu plăcere.

Revin la vuietul grădinii din capul meu. În câteva secunde ajung la casa de marcat iar în spatele meu, la galantarul cu produse din carne, doamna Mariana Mihuț purta o conversație cu vânzătoarele. Era același om care mi-a cerut ajutorul pentru a desface o pungă verde și biodegradabilă. Apropo de modele, de modestie și de normalitate într-o lume care mereu pare a fi pe marginea prăpastiei.

Pentru mine în definiția termenului model intră un cuvânt cheie: muncă. Fără muncă nu ajungi nimic, nici măcar portar la o barieră peste o cale ferată unde circulă doar un singur tren pe an și acela cu întârzierea de rigoare. Muncă, curiozitate și acțiune, iar în această descriere intră câteva persoane care m-au influențat și care mă influențează artistic.

G.Ș.: Parcursul tău artistic a înregistrat, până acum, transformări ale opțiunilor estetice. Ne poți prezenta aceste metamorfoze și ne poți spune ce le-a provocat și cum le-a modelat? Te-aș ruga să pui accentul asupra ultimelor tale creații.
F.L.: În primul rând perioada artistică pe care parcurg o pot defini simplu: căutare. Îmi este foarte greu să mă identific cu o anumită estetică. Acest lucru îl dobândești după un număr de spectacole, de întâlniri și de experiențe. Momentan nu sunt la apogeul maturității artistice și îmi place acest lucru. Cred că lipsa de tact a unor producători de spectacole pune în dificultate căutarea prin care generațiile de viitori sau potențiali creatori se pot defini, se pot face auziți și văzuți de către public. Căutările acestei generații încearcă să se racordeze la trecut și la prezent-viitor. Frica, sau mai bine spus reticența producătorilor de a vedea potențialul pe care îl au în materia umană și creatoare în favoarea lui mergem la sigur, își spune cuvântul. Am ajuns să cred că asta este o meteahnă, printre multeee altele, a acestui popor. Paradoxal, orice creator are mereu în față, sper!, căutarea, deci nimic nu este mergem la sigur.

Orice spectacol este ceva nou pentru întreaga echipă; prin urmare căutarea, descoperirea, uimirea și minunea există. Faptul că anumite persoane aleg să fluture și să braveze căutarea este o opțiune, iar eu nu sunt în măsură să o judec. Ce pot să spun în legătură cu acest lucru este faptul că muncesc în acest sens: mă descopăr ca să descopăr. Uneori îmi pare că trăiesc într-o piesă scrisă de Luigi Pirandello în care mă descuamez mască cu mască până, cred eu!, ajung la esență. Și atunci pierd! De ce pierd? Pentru că sunt conștient că nu pot cuprinde tot.

Instituția este un devised and performance theater unde spectatorul nu mai este un simplu participant indirect la ceea ce se întâmplă pe scenă, ci el devine actant. I se oferă un rol, pot spune, decisiv în povestea spectacolului. Astfel cel de-al patrulea perete este spart, iar apropierea dintre ceea ce privesc și ceea ce simt se află într-o legătură mult mai strânsă, mult mai intensă și mult mai bine (re)simțită de către spectator. Mi-am propus ca prin acest spectacol să (re)amintesc fiecăruia în parte perioada cea mai frumoasă a vieții: copilăria. Să nu se înțeleagă faptul că este un spectacol dedicat nostalgiei. Nici pe departe. Este un devised and performance theater prin care tu, spectator, ajungi să-ți (re)trăiești și să te bucuri sau nu de ceea ce ești, oferindu-ți posibilitatea de a te vedea prin ochii adultului care ai devenit. Ce frumos este când copilul interior al fiecăruia are un loc de joacă în această Instituție în care porți sau nu un număr scris pe un dosar cu șină. Cu acest spectacol ne-am dorit să deschidem oamenii spre empatie și acțiune. Acolo unde mecanismele statului român nu funcționează din n motive, noi am făcut posibil ca opt suflete să fie auzite în această lume haotică în care...


Și atunci oamenii devin păsări (instalație performativă) este un spectacol care s-a jucat la Sighetul Marmației în cadrul Școlii de Vară, care a avut loc în perioada 4-8 iulie 2022, unde Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" a inițiat acest demers la dorința doamnei Ana Blandiana, a domnului rector Liviu Lucaci și a doamnei profesor univ. habil. Ana Maria Nistor.

Încep prin a-mi expune teama pe care am avut-o în legătură cu acest spectacol, aceea de a nu fi ridicoli, de a nu părea că luăm în derâdere sau de a pica în penibil prin ceea ce facem în Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Eram retractil și reticent la gândul că spațiul o să ne cucerească, că o să ne copleșească. Mă speria într-un anumit fel... știam ce s-a petrecut la Sighet, și nu numai: Gherla, Aiud, Jilava, Mislea ș.a.m.d. Vorbim totuși de penitenciarul în care au murit oameni (și în ce fel!). Așa că totul părea mult mai dificil ca de obicei, în comparație cu lucrul în convenția dată de scenă, de către teatru. Nu pot să spun că eram liniștit, deși asta afișam față de colegii mei, mă frământa felul în care spectatorii or să perceapă, or să se deschidă față de ceea ce văd și mai ales față de ceea ce vor simți! Ținând mereu cont de locul în care se desfășura instalația aveam emoții cu toții, mai ales că am lucrat timp de aproape 2 luni în orb. Nu am vizitat spațiul, dar știam faptele care s-au petrecut în acel spațiu. Am reușit să ne împrietenim cu spațiul, și cu emoția care este impregnată în zidurile clădirii "căci auzul, văzul și pipăitul într-un fel, sau mai degrabă simțirea prin toată ființa noastră prin toți porii, ca o vibrație a întregii noastre corporalități, vor da măsura simțirii de mâine."^[ii]


Apropo, mi-am dat seama că spațiul este cel mai "greu" de cucerit și spectatorii or să fie absorbiți de către emoția pe care acesta o emană, așa că am cooptat doi colegi de la Facultatea de Film. Aceștia au filmat și fotografiat cele trei performance-uri stând printre spectatori. Prezența lor oferea spectatorului o zonă gri, o zonă tampon unde realitatea se contopea cu iluzia, astfel am evitat ceea ce nu ne doream să se întâmple - să nu devenim penibili, ridicoli și să nu creadă cineva că luăm în derâdere ceea ce s-a petrecut între acele ziduri.


Această instalație performativă este prima de acest fel din țara noastră fiind făcută în sistemul de site-specific. Din păcate nu se fac decât rar spectacole în acest sens la noi. Munca depusă de un creator este mult mai dificilă în asemenea condiții. Noi ne dorim ca munca depusă la Sighet să aibă parte de o cât mai mare vizibilitate și pentru acest lucru colegii de la Facultatea de Film - Imagine (Tudor Gherechiță și Cristian Mitrea) au filmat tot și urmează să apară și filmul-documentar. Le mulțumesc pentru implicare, devotament și profesionalism. Apropo de echipă, de oameni pe care, datorită Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică, am avut posibilitatea (și nu e puțin deloc!) să îi întâlnesc.

În toate spectacolele pe care le-am regizat am urmărit, urmăresc și voi urmări ca un vânător de profesie, emoția. Cred că aceasta este ceea ce vindem noi, artiștii și nu ideologii, teze sau suprateze. Nu vreau să devin plictisitor prin însăși faptul că mă folosesc de teatru pentru a expune o teză... Te iubești în artă sau iubești arta? Eu mi-am răspuns.

G.Ș.: Care sunt șansele dramaturgiei românești (contemporane sau nu) să intre sau, după caz, să se mențină în sfera de interes a spectatorului român?
F.L.: ... e scris adânc, dom`le!^[iii].

De fiecare dată când citesc un text, fie el contemporan sau nu, îmi pun întrebarea dacă ajută în vreun fel societatea, actorii (vezi partitura rolului), scenograful (vezi dimensiunea și nevoile spațiului), dacă îmi oferă carne, cum spunem noi, pentru un potențial univers scenic unde oamenii ficționali ajung să fie mai reali decât realitatea. Mă interesează calitatea scrierii.

Este adevărat că marile teme nu sunt abordate de dramaturgii contemporani la nivelul la care o făceau Shakespeare sau Cehov, dar toate temele din dramaturgia de astăzi sunt actuale. Temele scriitorilor contemporani interesează atât profesionistul cât și spectatorii. Însă până la urmă cel mai mult pentru un practician de teatru (regizor, actor, scenograf) contează calitatea scrierii pentru că până la urmă ne dorim să lucrăm cu o scriere de calitate. Asta este ceea ce ajunge la publicul de azi, contează calitatea cu care scrii un text dramatic. Există teme importante despre care poate nu s-a vorbit, iar puse într-un text scris bine pot ridica mari întrebări.

Spectatorul intră în sala de spectacol și este interesat dacă ceea ce vede stârnește în el sentimente puternice, dacă ceea ce trăiește stând laolaltă cu ceilalți îi oferă bucuria unei sărbători al lui împreună. Theodor Mazilu este, din punctul meu de vedere, un autor foarte puțin montat, iar Lucian Blaga aproape deloc. D.R. Popescu nu (mai) este deloc montat și lista poate continua.

Deschiderea regizorilor și cea a producătorilor este esențială pentru menținerea și aducerea pe scenă a textelor autohtone. Avem responsabilitatea de a face posibilă întâlnirea între cei care scriu teatru și cei care fac spectacolul. Crede-mă, nu e ușor deloc să scrii teatru!!!
 
G.Ș.: Consideri că există un conflict sau anumite tensiuni între tradiție și abordările contemporane în teatru? Cum ai caracteriza acest binom în jurul căruia se nasc mereu dezbateri mai mult sau mai puțin controversate?
F.L.: Da, există, iar fără aceste tensiuni nu ar evolua arta. Vorbind strict de teatru, textele "tradiționale" care se montează și astăzi sunt fix cele care abordează teme atemporale sau cele care au devenit atemporale. Adică cele veșnic actuale. Asta dacă ne referim la dramaturgie. Dacă extindem discuția către modalitățile de reprezentare a dramaturgiei, atunci pot spune că mijloacele moderne se adaptează spectatorului modern (și este bine că fac acest lucru!) și îi transmit acestuia aceleași teme atemporale, dar cu o diversitate de instrumente prin care să ajungă la el. Adică acele abordări contemporane la care faci referire în întrebare.

G.Ș.: Care consideri că sunt criteriile a căror analiză indică valoarea sau lipsa de valoare a unui spectacol?
F.L.: Lipsa emoției. Știu că aceasta nu este cuantificabilă, dar spectatorul revine la un spectacol dacă în acesta s-au petrecut modificări de ordin interior, stări cu care, poate, nu s-a mai întâlnit. Nu este profitabil pentru nimeni să intru în bucătăria teatrului pentru a oferi mecanisme și mijloace de construcție a emoției. Fiecare practician al acestei arte știe sau tinde către optimizarea acestora.

După părerea mea teatrul nu dă răspunsuri, teatrul ridică întrebări, cred că Cehov a spus asta, dar este un deziderat după care mă ghidez în carieră, așadar, dacă pentru jumătate de sală un spectacol poate fi sublim, pentru cealaltă jumătate același spectacol poate fi considerat execrabil; valoarea unui spectacol teatral este construită de fiecare spectator în parte, pentru că arta se construiește la interfața dintre emițător și receptor. Atunci cine sunt eu ca să spun în ce constă valoarea artei!? Ce valoare are un tablou pe care nu l-a văzut nimeni? Ce valoare o are o compoziție muzicală dacă aceasta nu a fost auzită de nimeni?

G.Ș.: Simte un artist nevoia validării și a recunoașterii atunci când lansează și prezintă un produs artistic? Sub ce formă se manifestă cea mai importantă validare?
F.L.: Cineva a zis odată: "deși este trăită și plătită, arta nu este comercială". Dar, dacă vrei să ne referim la artă ca fiind un produs, putem face și asta. Da, suntem vanitoși și hedonici. Cine nu recunoaște că îi place să îi fie recunoscută munca și "produsul" final este ipocrit. Nu diplomele sau micile statui înmânate ne gâdilă pe noi, sau cel puțin nu pe mine.

Uite, la întrebarea despre manifestarea validării unui spectacol las aici răspunsul unor spectatori care au venit la Instituția:

"Subiectul piesei a apăsat butoane în mine și... aș dori să adopt copii instituționalizați. Felicitări!"

"Chiar dacă sună cât se poate de clișeistic, pe lângă a avea succes în carieră și a fi fericit, (visul meu) este acela ca părinții mei să nu se mai certe. Sunt convins că nici ei nu au avut cea mai plăcută copilărie, chiar mai rea decât a mea, asta nu ne ajută nici pe mine, nici pe sora mea mai mică".

"Am plâns pentru și cu tine:) Cu drag, Marian. Un copil ca tine.:)"

"Sunt profesor. Profesor universitar. Aș vrea să știi că profesorii pe care îi întâlnești la școală sunt și ei oameni ca și tine și au grijile lor. Sper că asta te va ajuta să te apropii de ei și să îți schimbe viața în bine. Și poate într-o zi, dacă vei dori să înveți informatică la Universitatea din București, ne vom întâlni. Nu uita: nu ești niciodată singur. Prof. dr. Alex Popa."

G.Ș.: Cum vezi tu peisajul actual al artelor spectacolului din România? Suntem într-o criză (afirmată de unii), într-o eternă era a experimentării (susținută de alții), într-un conflict între independenți și teatrul de stat etc?
F.L.: Peisajul este confuz așa cum a fost de la apariția sa, dar acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să construim universuri. Noi, practicienii, suntem datori să avem o imagine de ansamblu, o privire exterioară asupra lumii, asupra a ceea ce se întâmplă și asupra modificărilor care au loc în societate. Noi facem. Vă rog să priviți voi, teoreticienii, ce facem noi și spuneți-ne cum se vede!

Suntem într-o continuă criză de la începuturi și sper că pentru binele teatrului să nu se termine și mai sper că suntem tot timpul într-o era a experimentării, căci fără experiment nu există evoluție. Conflictul între teatrul de stat și cel particular se materializează în aspecte care nu țin de artă, ci de forma statutară a celor care fac artă. Indiferent că vorbim despre dimensiunea financiară, juridică sau imaginea construită de societate, făcătorul de artă ar trebui să-și poată face munca și în mediul particular și "la stat". Diferențe sunt multe între artistul de "la stat" și cel din mediul independent. Că este mai dificil sau nu în mediul privat, asta este altceva. Consider că, prin diverse modalități și mijloace, teatrul privat trebuie să primească o mai mare atenție din partea autorităților competente; de asemenea un statut al artistului este o necesitate în țara noastră. Dar până acolo, se pare, "e-o cale-atât de lungă că mii de ani i-au trebuit luminii să...^[iv]" din păcate!

Momentan am grija, respectul și bucuria lucrurilor constructive pe care urmează să le fac. Chiar dacă mă repet, oamenii nu au nevoie de teze pe care să le urmeze orbește, au nevoie de sentimentul apartenenței la o comunitate. Au nevoie de empatie și emoție într-un secol al însingurării și al singurătății. Iar teatrul face posibilă întâlnirea și bucuria de a fi Împreună.

Iar dezbaterea continuă ca o poveste al cărui final nu îl pot întrezări, sau poate nici nu vreau să-l întrezăresc, cine știe?!...