O masă în Conciato. Matei Bumbuț dă cu zarul roșu Ideo și pică rezervat la masa de interviu. Ne așezăm să stăm de vorbă, cu el, cu Adi Bulboacă. E primul an în care Matei Bumbuț vine ca fotograf oficial Ideo chiar în Alexandria. E a treia ediție la care Matei e fotograf oficial Ideo. Magie întâmplată (tot) cu ajutorul lui Adi. Parcă am un déjà vu de la interviul trecut, cu Adi și Vlad Catană. Dar asta e bine, îmi place să cred că voi porni o tradiție, fiind consecvent în interviurile Fotografi la dublu. Adi e veteranul experimentului meu, dar simt deja că vorbesc cu o altă versiune, una mai antrenată (și nu degeaba, ci pentru ultramaraton). Să ne curățăm, așadar, obiectivele, să ne luăm cafeluțele și să ne așezăm la masa interviului de mai jos, împreună.
Alberto Păduraru: Matei (Bumbuț), ca să îți explic și ție conceptul, fac un interviu de fotografi la dublu, cu tine și Adi (Bulboacă). Cel de anul trecut a fost cu Adi și Vlad (Catană). În sine e cât se poate de simplu, pun întrebări la care aștept răspuns de la amândoi, vă pun să ziceți lucruri despre voi, dar și unul despre celălalt. Uite, ca să recuperez din seria trecută de întrebări, o să te întreb și pe tine dacă ai vreo fotografie nefăcută, pe care o ai în cap și pe care regreți că nu ai făcut-o la momentul la care ai fi avut oportunitatea.
Matei Bumbuț: (râde) Stai puțin, trebuie să mă gândesc. Știu că sunt, dar dacă nu le-am făcut, nu le mai știu.
Adi Bulboacă: Ăsta e un răspuns foarte bun.
M.B.: Știu că sunt, dar dacă nu le-am făcut, nu le mai știu?
A.B.: Da. (râde) Nu se fixează.
M.B.: Chiar nu știu...
A.P.: Ei, uite o temă, data viitoare când o să experimentezi așa ceva, să-ți notezi și tu... (râd)
A.B.: Sau dacă-ți vine în cap până la finalul interviului, aș fi curios.
A.P.: Bine atunci. Zi-mi, Matei, fotografia ta preferată de la Adi. Și viceversa, sigur.
M.B.: Mamă. Nu știu dacă o să îți placă... (către Adi) E o poză cu doi câini care fac sex.
A.B.: (râde) Cum să nu îmi placă?
M.B.: Am văzut-o la el pe site...
A.B.: Are vreo șapteșpe ani fotografia aia...
M.B.: Chestia e că sunt acolo... poze așa... super elegante. Și după aia, doi câini. Care fac sex.
A.P.: Zi-mi tu, Adi. Fotografia preferată de la Matei.
A.B.: E o serie, dar în seria asta este și cel puțin o fotografie care îmi place în mod deosebit. Seria Cea mai mare chestie și apoi nimic.
A.P.: A, cea făcută în cadrul Gen Revistă.
M.B.: Da.
A.B.: Acolo sunt muuulte fotografii care-mi plac. E intimitatea aia, de multe ori e un singur personaj, în cel mai natural mediu, iar Matei pare ascuns în perete, ascuns în lustră, adică nu-i simți prezența, e foarte intim.
M.B.: Tu ce frumos ai zis... și eu care am ales doi câini care fac sex.
A.P.: Matei, de la tine am văzut la un moment dat într-o expoziție...
A.B.: Iartă-mă, Alberto. Nu fac sex, fac iubire. Sunt între zambile acolo. Asta e, iubire. (râde)
A.P.: Ziceam că am văzut de la tine, la un moment dat la un SYT, într-o expoziție, o fotografie cu cineva care făcea o flotare pe o bancă într-o baie. Aia e fotografia mea preferată de la tine. A rămas.
M.B.: Mersi.
A.P.: Adi, tu ai venit pe jos în Alexandria. 92 de kilometri în 13 ore... Asta înseamnă... ce average pace?
A.B.: Undeva la 8 minute și peste jumate, cred, per kilometru.
A.P.: Constant?
A.B.: Constant. În sensul că pauzele adunate, pauze de 5 minute, de 9 minute, de 10, au însumat o oră jumătate. Restul a fost fie alergare, fie alergare combinată cu mers, pe final mai mult mers combinat cu alergare. (râde) Dar așa ca niște detalii, primii 21 de kilometri chiar i-am alergat, am fost curios în timp pot să fac un semimaraton așa încât să pot să și continui să mai alerg mai departe, au fost doar două ore și un pic. Apoi am fost curios în cât timp se face un maraton în condițiile alea... Și după aia am lăsat-o mai moale. Dar nu despre detalii tehnice e acum.
A.P.: E despre ce vrei tu să-mi povestești. Te pregătești pentru maratonul arctic?
A.B.: Mă pregătesc pentru un ultramaraton, pe care l-am documentat timp de două ediții. Am început împreună cu Sorin Florea să facem un documentar în jurul participării lui Vlad Pop la ultramaratonul Arctic Ultra 66 33, având în minte detaliul foarte prețios că cei mai mulți dintre participanți ajung să aibă halucinații. Asta ne-a interesat foarte tare, cum arată halucinațiile astea, cum apar, cum îți dai seama în timpul ei că ești într-o halucinație, așa că am mers acolo să documentăm. După prima tură, cunoscând participanții, am văzut că sunt unul și unul, fiecare vine motivat de altceva, muncesc foarte mult să ajungă acolo. Am început să mă gândesc că poate peste 5 ani, dacă m-aș antrena temeinic aș putea să particip și eu. Și i-am întrebat pe organizatori fix lucrul ăsta, dacă mă duc acasă și mă antrenez, credeți că pot să vin peste 5 ani să particip? Și au zis că dacă încep să mă antrenez de mâine pot să vin la anul. Eu am râs, am zis că nu e chiar... Într-un singur an, având în vedere că eu n-am mai făcut sport de la doișpe ani, n-ar fi timp să recuperez condiția fizică. Știam că o să mă întorc să termin documentarul, nu puteam să și alerg. A mai fost și o ediție pauză din cauza pandemiei, dar odată întors anul ăsta la Arctic, am zis doar că trebuie să mă testez într-o noapte, să cobor din mașina în care ne făceam veacul eu și Sorin și să o iau la pas 3 ore, 5 ore, să văd...
A.P.: Cu mașina lângă tine?
A.B.: Nu, nu, ăsta era testul... Să văd cum mă simt "părăsit", singur în pustiu, vulnerabil, în frig. M-am simțit foarte bine și în clipa aia m-am hotărât că o să particip. M-am întors în București la jumătatea lui martie și am început să mă antrenez. Am început să alerg 5-7 kilometri fără oprire, apoi datorită unei comunități foarte mișto din București, un running crew care se cheamă 321 sport, cu care mă întâlnesc de 2-3 ori pe săptămână și unde nu te judecă nimeni, nu contează nivelul la care ești... Datorită lor am putut să evoluez nesperat de repede și de bine și am avut multe surprize frumoase, multe gânduri despre cum pot să fac și alte lucruri în afară de alergat, pur și simplu investind timpul ăsta. Un gând simpatic a fost după prima lună de antrenament. Mă opream și mă gândeam, luna asta mi-am îmbunătățit timpul cu atât, distanțele cu atât, cum ar fi dacă aș investi genul ăsta de timp în fotografie, unde aș fi? Aș putea să fac mai mult asta! Să fiu și mai bun! Și după îmi dădeam seama, îmi dădeam două palme și ziceam, stai, faci fotografie de 17 ani, nu te-ai oprit două zile la rând din treaba asta... Unde se lega frumos gândul ăsta e că în fotografie, cred că, și sunt curios și dacă tu (Matei) simți asta... Sindromul Impostorului. Dacă felul în care te percepe lumea e în concordanță cu unde știi tu că ești. Dacă unde crezi tu că ești e în concordanță cu felul în care te percepe lumea. Fotografia ca artă e ceva foarte subiectiv, în timp ce în sport am văzut foarte clar că dacă bagi muncă vin rezultate. Cumva am reușit să traduc asta și în fotografie. Nu ține de mine să mă antrenez în fiecare zi să fiu "mai talentat", dar de muncit în fiecare zi, da, am făcut-o.
A.P.: Tu poți să faci poze 24 din 7, fotografia se bazează și pe selecție, cred. Adică selecția e importantă.
A.B.: E un lucru la care m-am gândit de foarte multe ori și l-am spus de câte ori am avut ocazia, în ateliere, în cursuri, mi se pare că un fel în care poți să traduci "talentul" ține și de selecția asta, pe care eu o numesc curatoriere. Și se leagă mai mult de estetică și de un gust pe care îl are fiecare decât de talent, dar pentru mine cred că pe undeva se întâlnesc - talentul și curatorierea, simțul estetic. Ține de personalitatea fiecăruia, de ce vrea fiecare să exprime. Am spus mereu că dacă ești sincer cu tine în procesul de creație, n-are voie nimeni să-ți zică e greșită fotografia, iar mai apoi ar trebui să te simți tu bine cu tine, că ești autentic și sincer.
A.P.: Vreau să vă întreb acum, Matei, Adi, care a fost cea mai lungă perioadă în care n-ați făcut fotografie... Un segment temporal în care nu ați pozat (spre) deloc.
M.B.: Cred că trei luni de carantină...
A.P.: N-ai făcut poze în carantină?
M.B.: Nu prea. Adică am făcut odată o poză la două roșii, altădată pe balcon, dar atât.
A.P.: De ce?
M.B.: Nu știu, n-am simțit nevoia. Făceam alte chestii, citeam, oricum învățam pentru bac, ascultam muzică, compuneam muzică. Nu am simțit nevoia să pozez chestii de prin casă. Nu m-a atras.
A.B.: La mine ar fi două bucăți. Prima dată, țin minte, pe la 20-21 de ani... mai trăgeam cu dinții de un Canon 5D, care sărise de 800 de mii de cadre și tot ceda oglinda (râde). Din când în când lăsam aparatul în service și nu-l aveam o săptămână, o săptămână jumate, perioade în care nu făceam poze. A doua perioadă, pe la 25-27 de ani în care iarna îmi venea foarte greu să fac foto. Nu mă inspira peisajul de iarnă, cerul de iarnă și cumva - în afară de joburi sau chestii pragmatice - cam puneam aparatul în cui. Chestie care s-a schimbat radical odată cu experiența de o lună în tren, pe care am ales să o fac iarna pentru că în ianuarie în mod tradițional e mai puțin de lucru.
A.P.: Așa și revelionul...
A.B.: Da, am făcut și revelionul în tren atunci. (râde) Să vezi cum se desfășoară toată țara pe geam... În tren se schimbau fețele, personajele. Trenurile, gările. Superb. Și de atunci, iarna aproape că a devenit anotimpul preferat în care să fotografiez. Peste asta s-a adăugat și Arcticul.
A.P.: Bun, ca să reiterez puțin și din structura interviului trecut, Matei, zi-mi cum îl vezi tu pe Adi Bulboacă, ca fotograf și ca om. Adi, același lucru, cum îl vezi pe Matei, ca om și ca fotograf. Și dacă îl încadrezi ca fotograf la început, sau fotograf cu experiență.
M.B.: Dai și tu niște întrebări cu răspunsuri foarte greu de găsit, asta e întrebare de eseu, mă gândesc.
A.P.: M-am gândit acum la ea, dar știi ce? Pot să inserez niște paranteze cu "pauză de gând", chiar o să fac asta.
(pauză de gând.)
M.B.: Băi îți dai seama, îl văd bine în ambele, ca om, ca fotograf. O iau treptat. Pe mine m-a ajutat foarte mult Adi, faptul că văd pe cineva mai mare, dar nu mai mare cu 30 de ani, altă generație, nu știu, cum îl văd pe tata. Adi e cumva mai aproape de mine, de vârsta mea, aceeași generație. Eu îmi trag speranță de la Adi, că văd că se poate și în generația noastră, știi? Îmi place mult la el că are poze foarte curate. Ca orice, de la compoziție la culori. A făcut și o poză la... cum se chema... Human Body Love, parcă. Și nu știam că a fost el în spate. Și am văzut după, în timp ce le editam, că erau pe Facebook, băi și nu înțelegeam, frate, cum ți-a ieșit temperatura aia de culoare.
A.B.: (râde) Dacă vrei să-ți răspund acuma live, în ce privește fotografia de teatru, principala regulă pe care mi-am impus-o eu, în tot procesul ăsta de arhivare de teatru, a fost să rămân fidel spectacolelor, să nu fac eu lucrurile cum mi s-ar părea mie mai interesante, să-mi arăt mușchii artistici. Am ținut foarte tare la asta, să fiu fidel imaginii pe care o am în față. Concret, un lucru pe care îl fac e că țin aparatul pe white balance customizabil de kelvin din sută în sută, și când se schimbă lumina, schimb și eu în timp real. Ajuns acasă, fie că editez în noapte aia, sau peste două săptămâni, am un reper că așa arăta spectacolul.
M.B.: Eu am stat în noaptea aia și am încercat să imit, dar în lightroom, și n-a mers. Îmi place foarte mult, e un lucru ciudat, am observat că la toate ai așa... E și albastru, dar e și galben în același timp, e fix în mijloc, unde trebuie să fie.
A.B.: Putem să povestim și acum, dar pot să îți povestesc off the record exact ce fac, dacă vrei. Așa e, sunt fix culorile cu care te înțelegi cel mai greu.
M.B.: În mare, cel mai tare la Adi îmi place că pot să dau de o poză și să îmi dau seama că e a lui doar din culori sau compoziție. Apoi, ca om, pe mine m-a ajutat super mult Bulboacă. Ne știm de la SYT 2016, cred. A fost primul SYT, eu făceam poze cu telefonul așa, aproape la mișto. Pe atunci nu aveam aparat. Și mi-a scris o prietenă pe Facebook bă, vezi că-i SYT, nu știu ce... Auzisem de Adi Bulboacă, nu știam, credeam că-i cineva mai așa de 40-50 de ani. Dacă nu intram la SYT atunci eu nu cred că mai făceam poze, fiindcă la SYT am dat și de trupa Brainstorming, în care am fost, unde am făcut și acolo o mulțime de poze. Mai apoi, de fiecare dată când am avut o problemă și l-am sunat pe Adi m-a ajutat imediat. Chiar acum câteva săptămâni îl sunasem să îl întreb ceva de niște prețuri, că eu nu știu... Dacă primesc ceva ce nu am mai făcut, habar nu am cât valorează munca mea, cu obiective m-a ajutat super mult... Dar da, sincer, respect maxim Adi Bulboacă.
A.B.: Obiective foto, să fie clar... (râde).
A.P.: O gândisem și eu. Trebuia zis... Adi? Despre Matei.
A.B.: Eu acuma. Matei ca om mi se pare... o să mă refer întâi la el ca adolescent, pentru că atunci l-am cunoscut... Unul din o sută de adolescenți mi se pare că e înaintea vârstei lui. Are o maturitate, o înțelegere, o seriozitate peste colegii lui de generație. Pe Matei eu unul l-am băgat în categoria aia și am apreciat mereu genul ăsta de oameni. Altfel, îl invidiez că, pe lângă foto, mai are niște ași în mânecă, mai cântă, mai compune, când văd că face și altceva îl invidiez (râde). Mai are niște portițe de scăpare.
A.P.: Și dacă s-ar și apuca de alergat...
A.B.: Ei, asta poate să facă oricine. Și chiar vreau să subliniez că oricine se poate apuca de alergat și îi încurajez pe toți să o facă. Aici o să fac o paranteză doar fiindcă ai deschis-o tu, eu am început să alerg și primele luni au venit cu o frustrare că n-am început să fac asta la 16 ani, sau la 22. Dar e bine și la 33. Revenind la Matei. Ca fotograf, cel mai mult îmi place că lucrează foarte bine cu serii, cu imagini care se completează...
A.P.: Ca supratemă?
A.B.: Indiferent că e vorba de temă sau de unitate stilistică. Pentru mine, o serie trebuie să le îndeplinească pe amândouă. Nu știu care e procesul lui de lucru, dar când văd rezultatul, pare că e ceva necăutat, nerăscolit, natural și ușor pentru el.
A.P.: Că tot v-am întrebat ce credeți unul despre altul, vreau să pun aceeași întrebare, dar în legătură cu fotografiile lui Cosmin Bumbuț. Matei, așadar, te întreb ce zici de taică-tu, ca fotograf.
M.B.: Na, ce să zic, se pricepe.
A.B.: (râde) "E bun, i-am zis și maică-sii, doamnă, lăsați-l să facă asta."
M.B.: Cred că, fiindcă am crescut cu multe printuri de-ale lui prin casă, multe dăți cu lightroomul deschis... și când eram mic și mă jucam, pe la, nu știu, 3 ani... vedeam poze. Cred că automat trag spre stilul ăla, fiindcă e tot ce am văzut când eram mic. Îmi plac mult pozele lui, nu știu ce altceva să mai zic.
A.P.: Adi?
A.B.: Despre Cosmin? Aici pot să încep și să nu mă mai opresc. În primul rând, țin minte foarte bine că de-abia făceam poze de câteva luni și am ajuns acasă la o prietenă a cărei mamă fusese colegă de generație cu Cosmin la IATC, sau cum se chema pe atunci... Și avea în bibliotecă albumul Tranzit, am pus mâna pe el. Mie deja-mi plăceau trenurile. Dar albumul ăla, de la un capăt la altul, m-a inspirat atât de tare (eu știind încă de atunci că vreau să fiu fotograf), mi-am promis că din primii bani făcuți ca fotograf o să-mi cumpăr albumul ăla. Și vreo 2 ani mai târziu, cu prima leafă de la revista TimeOut... Trecuseră deja vreo două-trei zile de când am luat-o, era entuziasmul primilor bani, mi-am amintit abia după de album, deși știam ce îmi promisesem. Și am intrat într-un outlet. Am găsit Tranzit, exemplarul care fusese lăsat la răsfoit. Și era un pic jupit pe la colțuri, murdar de degete, dar totuși la preț full. Și mi se părea unfair un pic așa. (râde) Voiam să mi-l iau, că mi-l promisesem, dar era un pic scumpuț pentru banii pe care abia îi făcusem. Și am avut tupeul să-l sun pe Cosmin Bumbuț. Aveam numărul lui, că mai încercasem eu să-l sun să-l invit la un festival. După ce i-am zis în două minute toată povestea, cum mi-am promis eu cu 2 ani în urmă (râde). L-am întrebat dacă-mi dă un autograf pe el dacă-l cumpăr. S-a blocat un pic, dar după a zis că da, hai să ne vedem. A fost foarte deschis, atunci l-am cunoscut și pe Matei. Matei, tu nu știu dacă mai ții minte, eram în parcul Romniceanu, e un drum spre întâlnirea cu Bumbuț. Îmi și ziceam, probabil că e cu Leica-ul în mână și îi face poze lui Matei. Și chiar așa era. Ce-mi amintesc acuma e că am stat aproape două ore să vorbim, poate n-au fost două ore, poate au fost 45 de minute numai, dar au fost intense. Sorbeam tot ce avea de zis. Și foarte important, mi-a lăsat senzația asta (eu având atunci 18-19 ani) că pot să-l sun oricând, să îi cer un sfat. Am continuat să fac asta cam până când s-a așezat în rulotă. În tot timpul ăsta l-am urmărit, l-am sorbit și s-a așezat, nu știu dacă pot să-i zic prietenie, dar amiciția asta. În continuare îl simt aproape, dincolo de faptul că e fotograful care m-a inspirat cel mai puternic. Mulți ani mai târziu, când am început seria mea de fotografii din trenuri, m-am gândit constant la fotografiile lui Bumbuț.
A.P.: Mi se pare tare, că tot ziceai de trenuri, și faptul că acum, pentru oamenii ca mine, ele îți sunt un dat. Ai albumele alea cu interiorul trenurilor, pe care ni le mai arătai la workshopuri în festivaluri. Sunt trenuri în care eu nu m-am urcat până acuma și le recunosc din fotografiile pe care ni le-ai arătat tu. Și tot așa, cum te gândeai tu la fotografiile lui Bumbuț, mă gândesc și eu la ale tale. Am mai fost până acum cu trenul dintre Roșiori și Alexandria, dar nu conștientizasem. Anul ăsta m-a lovit fotografia ta dinăuntrul lui, faptul că arată ca un tramvai vechi din...
A.B.:... vechi din '35, da. (râde)
A.P.: Renunțăm, Matei, la întrebările complexe. Vreau să-mi ziceți amândoi mâncarea preferată.
M.B.: E complexă rău. Omletă.
A.P.: Simplă?
M.B.: Acuma... cu orice, aproape. Dacă se poate băga să n-aibă gust rău.
A.P.: Adi?
A.B.: Steak de ton.
A.P.: Și post-alergat și pre-alergat?
A.B.: E adevărat că abuzez un pic de el de când am început să alerg, pentru că e super bogat în proteine și are și niște grăsime bună și e și foarte bun, dar îmi plăcea și de dinainte. Un gust fantastic, la ce frăgezime și ce textură are carnea, seamănă foarte tare cu o carne de vită făcută foarte bine.
A.P.: Medium acuma, nu foarte bine...
A.B.: Sau chiar rare. (râde) Și, pentru că suntem la Conciato, l-aș combina cu orezul brun cu migdale și susan pe care îl fac aici, pe care eu acasă nu cred c-aș reuși să-l fac. Și migdalele sunt niște fulgi și sunt crocante. Doamne, e fantastic!
A.P.: Și pentru că interviul trecut, Adi, ai povestit cum ai început tu cu Ideo Ideis, de data asta te întreb pe tine, Matei. Cum ai început colaborarea cu Ideo Ideis?
M.B.: Ei, acuma, prin Adi...
A.P.: E tare că și Catană, în interviul trecut, a spus fix asta. Prin Adi.
M.B.: Te rezolvă Adi. El în 2020 m-a sunat, atunci era prima ediție cu capsule...
A.P.: Nu știu de ce aveam impresia că făceai poze și de dinainte.
M.B.: Păi făceam, dar așa, pentru mine. Cu Brainul. Și Adi m-a întrebat dacă pot să merg eu câteva zile în Baia Mare, se suprapunea la el cu ceva. Și am zis că da, sigur. Am fost, am mai fost încă odată. Și acum iată-mă aici.
A.B.: Eu știind că are și rădăcini în Baia Mare și se potrivea, se lega natural.
A.P.: În încheiere, Adi, dacă ar fi să-i zici ceva lui Matei Bumbuț de peste 5 ani, ce i-ai zice?
A.B.: Deci să-i zic eu lui...
A.P.: Lui de peste 5 ani, ca raportare.
A.B.: Mmmm, stai un pic.
A.P.: E și cum îl vezi atunci, dar și în momentul în care îl vezi atunci, ce i-ai zice? Și tu, Matei, ai invers. Ce i-ai zice lui Bulboacă de acum 5 ani?
A.B.: Îmi place că i-ai dat twistul ăsta. Lui Matei de peste 5 ani i-aș zice să continue să facă ceea ce face, pe partea de foto, fie că e un proiect comercial sau unul personal, să continue să îl facă autentic și filtrat personal.
A.P.: Tu, Matei, ce i-ai zice lui Adi de acum 5 ani?
M.B.: Păi i-aș zice să se apuce fix în ziua aia de alergat, că a zis că își dorește. Nu știu, Adi, e simplu. Dacă te așteptai la ceva mai complex, eu merg pe simplu.
A.B.: Asta cu alergatul, așa e... Oricât m-am frustrat eu, că doar tot încerc să alerg, să mă apuc, de vreo 5-7 ani, mă alint. N-am avut motivație până anul ăsta.
A.P.: Chestia asta e cu timer? Știi că o să alergi până la o anumită vârstă, sau ceva de genul ăsta?
A.B.: Când am început să mă antrenez am crezut că o să o las mai moale după Arctic. Acuma, na, nu a trecut Arcticul, dar îmi e foarte clar că nu o să mă opresc nici după, îmi face foarte bine, la cap, la corp...
A.P.: Am înțeles. Mulțumesc foarte mult, Adi, Matei.
(Să ne auzim și anul viitor cu alte aventuri marca Fotografi la dublu.)