Un telespectator revoltat: Traian Băsescu, preşedinte-releu

Miercuri, 24 mai, preşedintele Traian Băsescu a părăsit de urgenţă spitalul "Elias" şi s-a dus să participe de urgenţă, pentru a tuna şi a fulgera, deci a face, jupiterian, ordine (citeşte: a unifica, a strînge, milităreşte, comanda, cu care l-a însărcinat pe prim-ministru), la şedinţa de guvern.

A acţionat el ca un preşedinte, conform drepturilor, obligaţiilor şi limitărilor prevăzute în Constituţie? Contează prea puţin. Preşedintele a acţionat, aşa cum a ţinut să precizeze, în mediu informal (citeşte: în aer liber), şi purtătorul său de cuvînt, Adriana Săftoiu, în primul rînd în calitate de telespectator revoltat, adus la exasperare.

Aşa cum părăsise România după ce va fi fost plimbat pe la diferite comisii de medici şi prin mai multe spitale pentru a fi operat pînă la urmă, de urgenţă, in extremis, la Viena, tot aşa, vinerea trecută, Traian Băsescu l-a convocat la patul său de recuperare pe şeful Serviciului Român de Informaţii, solicitîndu-i un raport despre situaţia de urgenţă creată de modul de (ne)tratare, de către diferitele segmente ale puterii, a gripei aviare şi tot aşa, după ce acest raport se va fi dovedit o cacealma, o încropeală executată de mîntuială, în numai cîteva ore, din slugărnicie faţă de preşedinte, miercuri, s-a dus val-vîrtej la Guvern, ca să refacă puterea de stat, aflată în vacanţă de exerciţiu.

În România, puterea nu funcţionează. N-a funcţionat eficient, reglat, niciodată. Nu este un accident că se întîmplă aşa. Toate bîlbele în legătură cu gripa aviară nu sînt ocazionale. Nu de azi, de ieri se dovedeşte în mod eclatant, exploziv, că societatea românească este incapabilă să genereze putere legală, autoritate de stat. La noi, dintotdeauna, dar mai cu seamă în epoca aşa-zis modernă, puterea şi guvernarea au fost de import, societatea românească, mai precis comunităţile româneşti reunite, dar foarte firav, mereu incipient constituite ca societate, nedovedindu-se capabile să se genereze politic, adică să producă putere şi autoritate reglementate. Indiferent de evenimente şi de situaţii excepţionale, puterea, în România, improvizează, acţionînd, inclusiv în perioade normale, de acalmie, în regim de urgenţă.

Împinse înainte de concurenţa cu Statele Unite, mai precis de globalizarea efectuată, militar-tehnologic, după legea acestora, căutînd deci de urgenţă noi pieţe de desfacere, ţările reunite sub forma a ceea ce se numeşte Uniunea Europeană sînt interesate să ne integreze, să ne introducă în rîndul lor, şi o dată în plus, pe fondul incapacităţii noastre cronice de a ne auto-conduce, vom fi guvernaţi de import. Interesele economico-financiare de esenţă liberală ale UE vor aduce cu ele, în al doilea rînd, şi reguli de aplicare, care vor avea efecte sociale şi civice. Căci asta este adevăratul liberalism, nu ceea ce se crede pe-aici: a urca în amonte, a împînzi societatea cu norme, inclusiv de comportament şi de viaţă, pentru ca, în aval, producţia să funcţioneze eficient, uns, ca de la sine. Nu formele fără fond au fost şi sînt problema României, ci fondul fără formă politică pe care nu încetăm să-l manifestăm.

Aşa cum observasem încă de la venirea sa la putere (şi din modul în care a cîştigat-o), spre deosebire de eternul său predecesor, Ion Iliescu, care guverna împotriva media, preşedintele Băsescu guvernează (căci nu se poate spune "prezidenţializează") împreună cu şi prin media. Asta a făcut şi acum. Şi tot asta îi asigură popularitatea, în ciuda rezultatelor reale dezastruoase înregistrate de putere (şi de puteri) sub preşedinţia sa. Din postura şi din pasivitatea esenţială (definită şi prin Constituţie) de cetăţean-telespectator, Traian Băsescu intervine. Întotdeauna, aşa cum remarcam deja, de urgenţă. Pentru că puterea nu merge, nici măcar în condiţii de acalmie, darmite, aşa cum a tot fost cazul în ultimul an, în condiţii de vitregie naturală, preşedintele-telespectator se enervează şi intervine, ieşindu-şi / intrîndu-şi (nu se ştie niciodată prea bine) în rol. Ca şi cum corupţia, de pildă, n-ar fi tot un flagel natural, o pandemie a societăţii româneşti. Numai la inundaţii şi în caz de gripă aviară se activează cu adevărat preşedintele!

Furia de acum a preşedintelui are însă o motivaţie în plus: "penibilizarea" iubitului său Serviciu Român de Informaţii. Căci Traian Băsescu evoluează, conduce pe graniţa extrem de subţire, de poroasă şi de periculoasă dintre informaţia publică (presa, media) şi informaţia secretă, imediat "clasificabilă" şi "clasificată", care, în România actuală (cu, însă, rădăcini extrem de adînci şi de ramificate în cei 50 de ani care au precedat), se hrănesc una din cealaltă, se sprijină una pe cealaltă, "colaborează" strîns una cu cealaltă, constituindu-şi reciproc puterea şi influenţa. Preşedintele Băsescu adoră informaţiile. Şi doar în acest sens, din această perspectivă şi sub acest regim se poate spune că trăim, şi noi, într-o societate a informaţiei.

Telespectator ca noi toţi, fapt care îi asigură o imensă înrădăcinare posturală, poziţională, de omologie structurală, în social (e "de-al nostru", "ca noi"), preşedintele Băsescu sancţionează neîncetat, prin acţiunile sale voluntariste, motivate afectiv, "la nervi", inexistenţa, neconstituirea, absenţa politicului (sau, mai precis, a unui politic din care nu rezultă putere, a unui politic fără putere şi fără autoritate, fără stat) din România. Evenimente excepţionale ("naturale" însă, adică percepute ca intangibile, incontrolabile şi survenind din exterior) precum inundaţiile şi gripa aviară nu fac decît să redea, să manifeste, să scoată la iveală starea normală, de zi cu zi, a puterii şi a autorităţii în România, adică a gradului de neconstituire a politicului formal. În aceste condiţii în care, prin persoana suveran constituită a preşedintelui, populaţia trebuie să-şi părăsească patul de spital în care de secole, aproape, se tot "recuperează", pentru a da, intempestiv, indicaţii puterii reglementare, formale, a statului, nu mai e de sperat decît ca poporul Băsescu să reacţioneze şi la propriile pandemii interioare, structurale, propriu-zis sociale, caracteristice propriului său "corp", la fel cum o face în cazul celor "naturale".

Regim prezidenţial-monarhic, preşedintele Băsescu va trebui, însă, să înveţe şi el că are un dublu corp, cum spunea E. Kantorowicz (The King's Two Bodies, 1959), şi că cel politic, constituit prin sufragiu universal, trebuie să treacă înaintea celui personal, cu plăcerile, habitudinile şi năravurile lui. Dar tocmai ieşirile şi reintrările în rol, mobilitatea dintre formal şi informal îl caracterizează, poate, mai presus de orice, în această absenţă generală de regulă, pe preşedintele Băsescu, obligat să facă neîncetat naveta între popor şi putere, ambele problematice, cu problemele lor specifice, între corpul electoral şi corpul social tradiţional, asigurînd fragmentar, lacunar, comunicarea (inclusiv prin mijloacele reglementate de comunicare, dar nu numai) dintre ele, încercînd să umple ruptura, neînchegarea, hăul, abisul istorice care deopotrivă le leagă şi le desparte, ţintuind întregul într-un blocaj structural, în incapacitate de auto-constituire. Traian Băsescu este nu doar un preşedinte mediatic, ci şi, mai profund, un conducător media, într-o societate care încă nu şi-a stabilit legăturile interne, generatoare de stat. Pentru a-şi juca cît de cît eficient rolul de preşedinte, el trebuie să balanseze perpetuu, părăsindu-şi în mod regulat rolul de preşedinte.