În plămada florilor de tei

Ședeam pe o bancă în Grădina Copou, pe undeva pe lângă teiul lui Eminescu. Nu prea ne vorbeam: ne uitam ochi în ochi și ne sărutam. Sigur, în apropiere mai era pe atunci crâșma aceea ordinară din parc, mai răsunau răgetele bete ale clienților întârziați, dar noi abia le auzeam ca printr-o pâslă, iar mirosul acru de bere era pentru noi ca și cum niște îngerași ar fi făcut pipi în halbă. Trăiam în beția noastră sacră, a florilor de tei, trupurile ne ardeau, pleoapele ni se lăsau grele...

Nu voiam nimic, nu doream nimic în Grădina aceea parcă de la începutul lumii... Ne era de ajuns Iașul cufundat până la brâu în flori de tei, foșnetul frunzișului de deasupra capetelor noastre, bucățica de cer ca un ochi încercănat... Și că ne iubim... Banca noastră strălucea printre tufe...

Apoi o conduceam pe Maria la căminul din Pușkin. Părul ei căpătase o plasă de ceață de la stropii plini de ploaie ori poate - cine mai știe - erau flori de tei scuturate pe inimile noastre ca o ploiță răcoroasă. Liniștea orașului lucra ca un anestezic. Abia auzeam picăturile de ploaie, căci fericirea pășește întotdeauna cu pași abia auziți, pâș-pâș! Numai ternul vieții tropăie, cum tropăiau fetele la premilitară, urcând pe dealul Copoului, doar cenușiul cotidian urla din bodega parcului. Noi însă... Nu-l știam pe atunci pe T.S. Eliot, dar aveam să aflu mai târziu că simțeam la fel: "... când ne întorceam seara târziu din grădina hyacintelor / Aveai brațele încărcate de flori, părul ți-era ud, nu mai puteam / Să vorbesc, mi se încețoșau ochii, nu eram / Parcă nici viu, nici mort, nu mai știam de nimic, / Priveam în inima luminii, tăcerea."

Da, știu că vedeam o lume mai frumoasă decât este. Ei, și? Ce aveți cu noi?

[Las-o baltă, Radule, vor spune unii, că astea le-ai inventat, frățioare, sunt ficțiune. Da, se poate să fie și ficțiune o parte din ele, nu zic nu. Dar ficțiunea mea este mai verosimilă, deci mai frumoasă, măi.]

Ori ședeam pe altă bancă pe lângă Universitate, sub un pom înflorit, un pom exotic necunoscut, rămășiță a vechii grădini botanice. Picura și mirosea a flori de tei strivite pe asfaltul încins la amiază, care topise florile de tei, și acum șuvoaiele de apă duceau spre rigole alcoolurile tari de tei îmbătător. Tramvaiele se opreau și ele, pentru că șinele se umpluseră cu drojdia aceea de flori de tei, un aluat parfumat.

O țineam pe genunchi pe Maria, care era ușoară ca o pană, n-au primit-o nici la pregătirea militară pe care o făceau studentele, așa că în ziua respectivă băteam străzile; o țineam pe genunchi deci și ne sărutam, iar mâinile ei tresăreau ca de voltajul crescut al unui vis. Oamenii serioși se închiseseră prin case din cauza ploii, în acel West-End City ieșean, cuminecându-și economicos preazilnica pâine, cu gândul la concedii îndelung refulate la mare sau în orașul de aur - Praha, dar noi, ca și alte perechi de îndrăgostiți, ne sărutam de mama focului sub cortelul cerului plumburiu, în zgomotul înăbușit al tramvaielor, numite de noi "bampoare", care se clătinau coborând Copoul, iar vatmanii opreau din când în când, coborau cu-n fel de baston de fier în mână și curățau șinele de plămada aceea de frunze și flori de tei.

Și părul ei avea o plasă de ceață de la picăturile de ploaie, mâinile îi erau reci și gura caldă.

Și, cum spuneam, mirosea a flori de tei, ploua și - nu mai știu cum - florile de tei se scuturau pe inimile noastre înfiorate. Ne uitam la ceas și vedeam că n-a trecut decât o oră din eternitate, căci ora aceea era firimitura de prescură în care este tot Hristos. Sau două, sau trei - ce conta! Puteam citi unul în inima celuilalt ca în Talmud, cartea scrisă fără punctuație, totul ținând numai de dispoziția noastră sufletească, fără punctuația lumii. Nu eram încremeniți în nici un sistem. Eram într-un vis ori într-o aventură mereu nouă, neinteresați de viitor sau de trecut, ci doar să prindem clipa prezentului etern. Pentru aceasta vedeam lucrurile cu ochi inocent și cu sufletul mereu proaspăt, căci clipa aceea era până la urmă eternitate.

[Hai, băi, Radule, ce-i cu dulcegăria asta? Așa vrei tu să ajungi la inima cititorilor din ziua de azi? Puțină murdărie, ce dracu', asta se cere! Ce-ai să te faci cu filosofelile astea și cu atâta puritate!?]

Dar uite că eu... n-am dispoziție să leg cățeaua textului la gardul realității... Știu că trăiești atâta timp cât iubești. În fine, vremea se rotește după placul ei, dar, dacă nu mai iubești, mori. Așa că eu... eu...