Cu uratul: Lelea, Curnăpoaia, Ghiocel, Marița, Geta și alții

Iertați-mă că vă vorbesc acum despre colindă și urat, iar nu la timpul lor, dar acum mi s-au coborât în suflet și trebuie să mă descarc. Iar a spune și altora, fie și numai în scris, este cea mai dulce descărcare!

Cred că am fost ultima generație de copii care a mers cu uratul. Când eram prin liceu și deja nu mai mergeam cu uratul pe la casele oamenilor, că dă! eram mărișor de-acuma, copiii veneau tot mai puțini la fereastră să-și spună urătura. Mai înainte, pe vremea tinereții tatălui meu, mergeau chiar flăcăii cu "buhaiu", cu plugul cu boi, dar nu mă apuc acuma să povestesc, cu capra și cu altele. Se învăța urătura de la părinți, când aceștia "desfacau păpușoii" în casă sau când mama mesteca mămăliga.

Probabil că știți lucrurile astea. Până ce la un moment dat, pe nesimțite, într-un an n-a mai venit nici un urător. Și parcă era mai strâmt în casă și mai întuneric. Într-o seară de iarnă, aveam vreo 6-7 ani, mă uitam pe fereastră și am văzut o lumină mare. "Mamă, uite ce lumină mare se vede la nea Gheorghe Anisii". Mama s-a priceput. A sărit repede și a învârtit șalterul pe care-l instalaseră nu de mult niște neni. Și s-a făcut lumină în casă. Vedeam pentru prima dată lumină electrică. Era o feerie. Dar ai mei erau triști: Dăduseră pământul la colhoz. Instalarea luminii electrice a fost ca un fel de răsplată că ei, țăranii, s-au trecut la colhoz. Acuma de obicei tatăl ajuns, vezi Doamne, muncitor la Metalurgica sau la Combinatul de Fete Sifilitice (CFS) le spunea copiilor: "Lasă, băi, ce să vă mai duceți cu uratul. Vă dau eu 50 de lei și vă luați bumboane de la Drăgan câte vreți". De parcă banii și "bumboanele" erau miza!

În fine, nu mă mai apuc acum să fac tot felul de considerații despre dispariția uratului și a urătorilor, nici să critic (ce folos!), dar cert este că aici, în coasta Iașilor, nu s-a mai mers cu uratul. Au mai venit țiganii o vreme, mama, care rămăsese singură, îi spunea lui Ghiocel: "Măi, Ghiocel, vezi să nu vii prea târziu în noapte cu uratul, că eu închid poarta". Că mama se temea, tata murise, iar ea era singură. "Poți s-o închizi mata, tanti - râdea Ghiocel, Dumnezeu să-l ierte - că eu tot sar poarta." Și chiar așa făcea. Sărea poarta, venea cu pași mari prin grădină și spunea la fereastră o urătură lungă pe care numai el o înțelegea. Ce să facă, biata mamă? Îl chema în casă, iar Ghiocel își încălzea mâinile la plită. Mama îi dădea un pahar de vin și, cum zicea Ghiocel la sfârșitul urăturii, îi dădea 25 de lei: "Să-mi dai un ban mai măricel / Cu Tudor Vladimirescu pe el." Și râdea cu râsul lui molipsitor, că râdeai și tu fără să-ți dai seama de ce. Mai veneau apoi țigăncile, Lelea cea bătrână, Marița, Ileana Curnăpoaia, Geta și altele și cântau o colindă: "Sus în poarta raiuluiu / Șade Maica Domnuluiu". Și pe mama o distra întotdeauna acest final: uluiu!

Și iaca așa îmi petreceam copilăria! Și cu fotbalul pe toloacă "la Ichim", cu o mingiucă albastră, cât pumnul pe care o băteam până se spărgea. Furam cireșe din livada lui moș Gavril, fratele bunicului meu, acum livadă dată la colhoz și nu o păzea mai nimeni. Iar proprietatea lui moș Gavril nu se compara cu "proprietatea " colhozului, care era un fel de proprietate a nimănui - simțeam asta. Puteam acuma fura fără grijă.

Televizoarele nu apăruseră încă. Am învățat să citesc la lampă: Ana are mere... Ce-i drept, brigadierii și președinții de colhoz aveau deja televizoare Temp sau Rubin - niște rahaturi rusești mici, pâlpâitoare, dar era suficient să-ți zâmbească în fiecare seară Mariana Zaharescu, Florin Brătescu sau Sanda Țăranu.

Pe urmă, odată cu industrializarea și țăranii ajunși muncitori, nu au mai mers cu uratul nici copiii și flăcăiașii de mai departe de oraș. Așa știu. Iar clopoțeii, zurgălăii, măștile, cojocul purtat pe dos și plugul de jucărie au rămas uitate prin pod. Acum distracția venea din televizor, nu de la urătorii de la fereastră. Iar copiii învățau spurcata urătură nouă din cartea de citire: "Am înălțat un imn ales / Pentru-al XII-lea Congres / Cîntând dragostea fierbinte / Pentru bravul președinte / Reales de-al țării For / Și de întregul popor / Să ne fie înainte / Înțelept conducător / Nalt exemplu, far și zbor..." Mare-i grădina Ta, Doamne!

Acum făceam naveta: mai întâi la liceu, apoi la facultate. Înainte de Crăciun și de Anul Nou se urcau în autobuz niște mucoși, cu hainele ferfeniță. Și cântau la fel: "Sus în poarta raiului..." Sau urau din inimă: "S-a sculat mai an bădica Traian / Și-a încălecat / P-un cal învățat / Cu nume de Graur, / Cu șaua de aur, / Cu frâu de mătasă / Cât vița de groasă... / Ia mai mânați, măi... / Hăăăi, hăi!"