La festivalul prieteniei româno-sovietice

Am un material oferit prin '90-'91 de răposatul publicist Vlad Pohilă de la Chișinău. Tot m-am chitit să scriu ceva pe baza celor două pagini, dar mereu amânam, deși mă străbătea din când în când ideea că era important pentru Vlad - aerul lui încurcat, zgâncilitul cu degetele prin începutul de calviție și bolborositul lui îndelung (am observat și la alți intelectuali basarabeni acest bolborosit îndelung, ca să-și caute cuvintele și să vorbească cât mai corect românește), când mi l-a dat, cred că exprimau asta.

Este vorba de Nicu Ceaușescu, când a fost în 1977 la Baku, capitala Azerbaidjanului, la un festival al tineretului. Vlad Pohilă a ajuns traducător acolo. Erau în total vreo zece traducători. Șefii delegațiilor aveau traducătorii lor. Din partea sovietică era traducător unul Piotr, adică Petrică, un moldovean împământenit la Moscova prin căsătoria cu fiica ministrului industriei metalelor neferoase. Petrică ăsta parcă avea un băț trecut prin fund, se ținea tare "sobru" față de ziariștii basarabeni, cu care vorbea numai pe rusește, dar, ca din întâmplare, i-a "scăpat" că locuiește la Moscova pe strada centrală Gorki (cunoscută de noi din romanele clasice rusești ca Tverskaia) și că socru-său era cine era. S-a întâmplat că Petrică-moscovitul a contractat o răceală. La Baku toamna bat niște vânturi urâte de tot, cu nisip, încât ai impresia că pot trece și prin metal - așa a răcit Petrică. În aceste condiții s-a căutat un translator dintre basarabeni, cu toate că desconsiderarea rușilor față de basarabeni era mare. Așa se face că s-au oprit asupra lui Vlad Pohilă, care, în afară de activitatea de traducător, fusese și ghid la Moscova și Leningrad.

La acel "Festival al prieteniei tineretului sovietic și a celui român" numai delegații români erau vreo sută. În fruntea delegației era Ion Traian Ștefănescu, primul secretar al UTC. Dar, de fapt, toată lumea știa prea bine că bossul adevărat era Nicu Ceaușescu, președintele Uniunii Studenților din România. Rușii erau și ei vreo sută, în frunte cu Boris Pastuhov, care pe atunci era prim secretar al Comsomolului, în câțiva ani avea să ajungă adjunct al ministrului de externe Primakov, ăla cu glas de buhai, îl țineți minte? Pe urmă erau vreo cincizeci de azeri conduși de Heydar Aliyev, care mai înainte fusese ceva șef pe la KGB și avea să moară în 2003 ca președinte pe viață al Azerbaidjanului.

Multe sunt amănuntele relevante pe care le scoate Vlad la iveală. Sper să le "valorific" cum trebuie.

La deschiderea festivalului, Nicu Ceaușescu stătea în prezidiu, pe scena Palatului Lenin (cam cum era Palatul Octombrie la Chișinău). Lui Vlad Pohilă i-a făcut impresia unui june obosit și plictisit, impasibil chiar la frazele elogioase despre taică-său, "Geniul Carpaților", despre PCR etc. Atunci când se vorbea despre Brejnev, despre noua Constituție a URSS (se făcea mare caz cu asta atunci), despre prietenia sovieto-română, Nicu căpăta o mină și mai blazată. Se vedea de la o poștă că-i era lehamite de toate: de festival, de prietenia sus-numită și de celelalte osanale.

A doua sau a treia zi a avut loc întâlnirea dintre lideri. După schimbul de replici oficiale plicticoase, s-a trecut la "alte chestiuni". Nicu Ceaușescu l-a întrebat pe Aliyev, dacă a vizitat România. Da, o vizitase. Asta i-a dat prilej lui Ștefănescu să întrebe ce i-a plăcut mai mult în România. Te-ai fi așteptat să pomenească de Poiana Brașov, de Palatul Peleș, de Mamaia, de Calea Victoriei. Nimic din toate acestea. După o pauză destul de lungă, liderul comunist din Azerbaidjan i-a dat gata pe toți cu răspunsul său: Cel mai mult îi plăcuse o blană de urs împușcat de chiar tovarășul Ceaușescu. Trofeul a înregistrat 687,79 puncte, cele mai multe din lume pentru un trofeu de acest tip (astăzi blana lui Lache, ursul cu pricina, urs pașnic mângâiat de turiști în Poiana Brașov, luat și dus în munți, înaintea puștii Tovarășului, este expusă la Muzeul Cinegetic din Posada). Pohilă a rămas cu gura căscată, dar Aliyev l-a înghiotit: "Perevodi!" ("Tradu!")

Doar încă ceva despre Nicu. S-a dat în petic și acolo. Ca de obicei. La un banchet organizat la hotelul "Azerbaidjan" erau Boris Pastuhov, Heydar Aliyev, care, cum spuneam, avea să fie președintele pe viață al Azerbaidjanului (și ăsta era un fel de Ceaușescu de croială orientală, mai al dracului) și alți boși sovietici. Au băut numai coniac armenesc și votcă Smirnoff (votcă "burgheză", nu Stolicinaia și Russkaia, care erau sovietice) și au mâncat icre de Manciuria cu lingura. Nicu s-a făcut praștie și s-a legat de o elevă de liceu, fruntașă, membră în C.C.-ul pe linie de tineret (așa era pe atunci). La un moment dat Aliyev îi spune (în rusește, bineînțeles) la ureche lui Pohilă: "Mergi și liniștește-l pe tovarășul Nicu, că ne strică seara". Vlad Pohilă, cu un zâmbet care încerca să-i capteze bunăvoința, se apropie de Nicu: "Tovarășe Nicu Ceaușescu, nu vă supărați, tovarășii sovietici sunt contrariați de comportamentul dumneavoastră". Nicu s-a uita cu scârbă la Pohilă și i-a replicat: "Nu le place. Îi bag în..." "Tovarășe Nicu, trebuie să le dau un răspuns afirmativ din partea dumneavoastră, că s-a consumat incidentul. Altfel, o să am și eu necazuri, tocmai dumneavoastră mi le faceți?" "Bine, bine - a spus Nicu - spune-le că totul e OK." Dar pe urmă s-a întors spre fată și i-a spus: "Pleacă în cameră și fii fată cuminte". La o asemenea replică, Pohilă și-ar fi făcut cruce, dacă era mai întuneric. N-a mai tradus nimic. Greu de estimat ce s-ar fi petrecut mai departe. Noroc că Nicu, beat mort fiind, a fost luat de niște gealați și dus în camera lui.

P.S. Când a venit prima dată Vlad Pohilă din Basarabia în România, țara pe care o visase din copilărie, era pur și simplu îndrăgostit de țară. Am trecut acum pe lângă terasa din Iași, unde m-am întâlnit atunci cu el, și mi-am adus aminte. Tocmai pleca acasă și a voit să ne vedem (ne mai văzusem la Chișinău). Fusese pe la Brașov, prin Maramureș împreună cu două publiciste din Rep. Moldova. Îmi vorbea înduioșat, cu ochii aproape înlăcrimați, de tot ce văzuse: de Poiana Brașov, de cum vorbeau niște țărani la Borșa. Toate îi plăcuseră la superlativ. Îi plăcuseră până și cerșetorii din tren, care aveau în ochii lui o calitate - erau români.

Sincer, m-am gândit atunci cu puțină ciudă: Dacă ar sta mai mult în România, și-ar schimba părerea despre țară - mi-am zis. Pe de altă parte, eram invidios pe el și îmi ziceam, înflăcărat și eu de sentimentele lui: Uite, așa trebuie să ne iubim țara!