O iubire sacră și profană

Și iată ce s-a întâmplat când am mers în vizită la nana Jenica. Că e musai să intru în acțiunea cărții - mânca-v-aș! Mă câcâi de două capitole și n-am spus încă nimic. Parcă am dovleacul perturbat, Doamne iartă-mă!

Era prin '92. Urcând scările, chiar prin dreptul acelei spărturi a scărilor, de care vă vorbeam, mă întâlnesc cu Saed, ginerele nanei Jenica, care tocmai cobora (vorbesc de Saed, nu de nana Jenica). Ne cunoșteam destul de bine. Fusese și pe la noi: un tip zâmbăreț, cu părul ondulat ca lăutarii de pe la noi, și cu o strungăreață mare la mijloc. Zâmbea binevoitor mereu, arătându-și strungăreața aceea abuhasanică. În rest, în blugi și cu o cămașă în carouri verzi.

Era sirian și făcuse medicina la Iași. Însă de la o vreme nu prea se înțelegea cu Sorana, fata nanei Jenica. Noi, cei din familie, eram convinși că Sorana e de vină. Sorana aducea drept argumente în favoarea ei faptul că acolo, în Siria, la familia lui, era nevoită să trăiască toată ziulica într-o casă numai de femei, mătușile lui și tot felul de verișoare, în timp ce Saed și, în general, bărbații trăiau separat, lucrând cât era ziua de mare la firmele lor. Pentru Sorana, ca în genere pentru fetele europene, era un chin să trăiască numai în casă laolaltă cu o grămadă de femei și, eventual, să se bârfească între ele, cum, îmi spunea ea, aveau obiceiul. Orice țață de la capra podului din România era fată fecioară pe lângă muierile alea, îmi mai zicea Sorana. În afară de bârfitoare, mai erau și spurcate la gură, mai zicea Sorana. Dar aveam îndoieli că spunea adevărul. Când ieșea singură pe litoralul Mării Mediterane, mai spunea, era suficient să-și ridice puțin rochia, ca să umble hai-hui în apa mării de pe litoral, ca bărbații s-o probozească cu tot felul de vorbe urâte, ba și să arunce cu pietre după ea. Cică Sorana își bătea joc de supremația bărbătească arabă. "Mai degrabă n-aș fi învățat arăbește - îmi zicea - așa n-aș fi înțeles ce porcării îmi strigau ăia".

Mai spunea că, dreptu-i, Saed își îndeplinea obligațiile conjugale în familie, ba încă cu asupra de măsură, toată noaptea, că avea o potență de invidiat, că la un moment dat era nevoită să-i spună după atâta călăreală: "Dar mai culcă-te, măi, omule!" O bănuiam că exagerează față de mine. Dar în general era franșă. Ne cunoșteam încă din copilărie, așa că ne permiteam să ne spunem orice. Cu toate că - știam - Sorana avea un temperament prea molcom. Numai aparent însă și arareori. Căci era frumoasă și bine făcută ca un ghinărar. Era atrăgătoare, ce mai!

Se pare însă că Saed, un creștin sadea, dacă pot să zic așa, o iubea cu adevărat pe Sorana. Așa că i-a propus la un moment dat să lase Siria și să meargă amândoi la Paris. Dar Sorana a refuzat: nu voia nici la Paris. N-am înțeles de ce. Atunci în familia noastră au început să apară primele semne de îndoială asupra comportamentului Soranei: Bine-bine, nu vrea în Siria, dar nici la Paris? Și doar Saed era nebun după ea, era dispus să-și lase tatăl, mama, mătușile pentru Sorana, să-și lase țara și firma unde avea o situație de prima-ntâi.

Ce să fie! Nimeni din familia noastră nu-și putea explica. Mătușă-mea Viorica, ca de obicei, a dezlegat totul. Numai ea își bagă nasul peste tot și află tot ceea ce trebuie. Într-o zi mătușa Viorica venise în vizită la nana Jenica, iar aceasta tocmai primise scrisoare din Siria de la Sorana. Nana citea scrisoarea fetei, iar la un moment dat, când mătușa Viorica, gaița bârfitoare și curioasă, a aruncat o privire, a putut citi doar atât, dar i-a fost suficient ca să colporteze: "... Și să știi că aici m-am lăsat de ghiurghiuliu", scria Sorana. Aha, și-a zis Viorica, deci Sorana "le bea", iar acuma zice că s-a lăsat. Să i-o spună lu mutu. Care bețiv se lasă de băut? Unul la mie și nici ăla.

Și așa în familia noastră s-a aflat că Sorana trăgea la măsea. Și atunci mi-am explicat și eu ochii ei prea strălucitori și rotunzi, când mergeam la ele în vizită în apartamentul de la ultimul etaj din Palatul Braunstein. S-au să mi se fi părut?!

... deci și mă întâlnesc cu Saed.
- Te salut, prințe al Arabiei!
- As salaam auleikum, jurnalistule de conflicte în lumea arabă!
(Mde! Scrisesem în presă și despre ăia care-și spărgeau capetele în Golf.)
- Ai fost la Sorana?
- Nu la soacră-mea.
- Nu înțeleg.
- Ce nu înțelegeam? Că mergeam la soacra mea?
- Dar la Sorana?
- La Sorana nu mai mergeam. Gata.

Rămân perplex. Nu știu cum să reacționez.
- Unde-i cab buțin..., continuă Saed și se plesnește cu mâna peste frunte.

Ezit puțin, apoi îl invit pe Saed să bem ceva. Simt că are nevoie. Se agață de oferta mea ca înecatul de un pai. Mă conduce el la un bar pe Independenței, peste bulevard de Medicină. Nu știu, va fi fost al arabilor, va fi fost vreun patron arab, cert este că era plin de arabi după figură. Se cunosc între ei, se salută, glumesc. Se beau multe răcoritoare. Sunt și excepții. De pildă, noi.

Saed mi-a explicat cu de-amănuntul relația lui dezastruoasă cu Sorana, libațiile ei, sticlele pântecoase din geanta ei (habar n-aveți câte poate conține o poșetuță de damă!) și faptul că el s-a dedicat în ultima vreme Cauzei arabe. Da, așa zicea, iar eu nu înțelegeam decât vag ce înseamnă chestia asta. Plus că îmi era imposibil să-l percep pe blândul Saed ca pe un luptător neînfricat al acestei Cauze. Îmi părea o glumă.

Dar aveam să fac curând cunoștință cu un demn purtător al acesteia. De masa noastră s-a apropiat un tip mic de statură, dar hirsut, cu barba care-i pornise în toate părțile:
- Salaam alayakum! și ne-a strâns mâinile. Apoi și-a pus mâna dreaptă în dreptul inimii. S-a sărutat pe obraji cu Saed și s-au îmbrățișat.
- Habib, mi-a zis Saed arătând spre noul venit.

Au venit întrebările obișnuite, de bunăvoință, care se spun și la creștini: de sănătate, de familie... La un moment dat, printre alte urări și întrebări obișnuite, Habib a zis:
- Ce mai face, Sorana? Tot...
- Tot, i-a tăiat-o scurt Saed, dând de înțeles că nu dorește să continue discuția.

Aha, deci și Habib este în temă cu problemele Soranei!

Am mai remarcat ceva: În barul acela Habib era cunoscut de toți, se saluta cu toți. Ba, mai mult, se bucura de respect, aș putea spune autoritate. La un moment dat un tip s-a apropiat de noi, i-a dat un purcoi de bani lui Habib și a dat să-i sărute mâna. Habib a luat banii, dar a refuzat să-i fie sărutată mâna, aruncând priviri nemulțumite. Probabil, nu-i convenea că eram și eu de față - așa bănuiam.

În fine, am mai băut ceva colorat și scump, nu știu ce, am mai purtat niște dialoguri premasticate, căci acum, la băutură, nu mă mai simt strivit de josnicia cotidianului, cum mi se întâmplă adesea. Acum intuițiile incoerente îmi alunecă pe suprafața cam hurducată a conștiinței. Încerc să ademenesc cuvântul, să-l incarnez, dar el nu vrea să se concretizeze, îmi apar doar crâmpeie de propoziții și de fraze. Duc o luptă nemiloasă cu scârba asta de cuvânt sau cu mirabilul cuvânt, spuneți-i cum vreți.

Luptând cu cuvântul în conștiința mea, mirat și furios, pornesc către casă. Ce-or gândi oamenii din tramvai, dacă ar ști ce este în capul meu? Probabil nimic. Îmi fac iluzii, acum, beat fiind, că sunt deosebit față de ceilalți. Dar eu, cred, apăr principiul ordinii și ierarhiilor demult stabilite. Ca mai toți oamenii. Julio Cortazar, un tip mort de ceva vreme, presupunea că purtarea ordinii și disciplinei înseamnă mai mult curaj decât iconoclastia. De ce, mă rog, să ni-i închipuim pe tineri cu câte o piatră în mână? Nu este nevoie. Ordinea și disciplina presupun un efort mai mare. Cu ideile astea mă alimentam mai ales în tinerețe, îmi hrăneam conștiința în plin ceaușism. Pesemne că așa a fost să fiu - bleg.

Apoi, tulburat de stele și cu capul fierbând de tulburelul băut și de inerția proprie, am luat-o către casă. Beat de lumina din suflet (vedeți ce mataforos sunt!?). Și beat-beat. Începu o ploicică luminoasă. Călcam în dodii, mă roteam într-o lentă legănare și - mi se părea pesemne - scăpăram multicolor. Ca un licurici.

(fragment de roman)