Însemnări tomeștene

12.09. 2022 ora 21 aprox. Am mers seara asta la magazin la Liviu să le iau pâine lui Vlăduț și Taniei - mâine pleacă în Marea Britanie. Dar să nu fie pâine feliată, la celofan, îmi zice Maria mânată de ei, molipsiți de noile temeri mondiale - cică are apă, nitrați, nitriți, colesterol, carbohidrați, nu știu ce (nici măcar n-am reținut, eu nu țin seama de prostiile astea - halesc pâinea cât îmi cer mațele și gata, nu "cogitez", ca să zic ca telectualii de școală nouă, și gata.). Să fie franzelă. Și, de preferat, proaspătă. Am auzit că unii (unele) mănâncă pâine mai vechișoară, că așa e bine. Doamne ferește și apără! Deh! noua boală a omenirii - ce mâncăm, dom'le, că are nu știu ce și nu știu cum, dar, în orice caz, totul e nasol, cu nitrați, azotați, bla-bla-bla. Fac și eu ca Moromete: Domnule, murim!

Dar nu mai aveau franzele la ora asta. Așa că am luat tot o pâine la celofan. Unul, probabil, chiaun (am uitat cum îl cheamă) mă ține de vorbă: Dom' profesor în sus, dom' profesor în jur. Îi spun că mă grăbesc și la... good bye!

La întoarcere popâc unul și-a pus mașina drept în poarta noastră. Scot tomberoanele cu gunoi (mâine dimineață se ia gunoiul) și le pun lângă mașină. Dacă eram al dracului puneam tomberoanele chiar în fața mașinii unul și altul în spate, ca să nu mai poată porni mașina. Dar, băiat simțit, n-am făcut-o. Însă, uite așa, mitocanii cresc pe spinarea binesimțiților.

Mă uit la tenis: Yastremska - Răducanu. Constat că îmi place mai mult să admir tenisul (în special cel feminin, de când e Simona) decât fotbalul, care-mi pare tot mai mult o adunătură de mârlani - na! am spus-o! În special modul lor de a mima accidentarea mă scoate din sărite. Dar și plebea care fluieră fals supărată că le-a fost accidentat... "odorul". Vedeți, în aceste însemnări îmi permit orice. Emma Răducanu s-a maturizat la figură, deși are numai 19 ani. Avea ceva de Madonnă - o puritate și o simplitate. Dar tot frumoasă e! Sau ni se părea nouă, căci și presa a contribuit, probabil, la imaginea asta. Sau mă tem eu să nu fiu influențat de toate prostiile care vin dinspre presă și dinspre televiziuni.

În fine, azi închei aici, obosit, deși aș mai avea multe de spus. Închid veioza, și, cu fereastra deschisă, mă uit la tenis. Ceilalți ai casei s-au culcat: mâine dis-de-dimineață pleacă Vlăduț și Tania, cum parcă am mai spus. Eu mă uit la tenis, dar gândul îmi zboară la roman. Îmi vin alte și alte idei. Necazul este că trebuie să citesc tot ce am scris ca să pot continua. Asta, probabil, pentru că vreau să fac prea multe și uit ce am scris la roman.

13.09, ora 6 dimineață. Mă trezesc cu gând să sap prin grădină, dar e încă întuneric. De fapt, mă trezesc cu amintiri de la Ardud, Satu Mare, locul de naștere al lui socru-meu, Dumnezeu să-l ierte. Câmp, câmp acolo. Strămoșii Bauer ai lui socru-meu au fost nemți săraci din sudul Germaniei, aduși de cei din Imperiu să lucreze pământurile goale de aici (nord-estul României de azi). Îi chema Bauer (Țăranul), probabil așa i-au numit austro-ungurii - să fie acolo, la număr, țăranii aceia.

Am fost de câteva ori la Ardud (în maghiară Erdőd, în trad. Pădureni) pe când trăia socrul. La sora lui. Toate casele de acolo erau la șosea. În spatele casei se întindea pământul: o fișteică subțire și lungă de vreo jumătate de kilometru. Socrul și sora lui vorbeau în ungurește. Se băteau turcii la gura lor. Probabil simțeau nevoia să vorbească între ei, ca-n copilărie. Eu - pauză. Nu înțelegeam nimic. Mă plictiseam. Atunci o luam prin grădină. Varză, cărălabe (korolabi, gulie, tot un fel de varză), morcovi. Un vecin îmi spunea ceva pe ungurește - probabil ceva de bun venit. Eu ridicam mâinile a neputință. Atunci omul a început să-mi vorbească stricat pe românește: "Vă place aice?"

Deschid fereastra inutil. Aud mașinile trecând "la vale", adică la serviciu. Bolborositul unui avion. Pe aici, mi-a spus cineva, trece linia aviatică, de aceea se aud des avioanele, nu departe de aici decolează și aterizează. Tenis de la Portoroz (Portugalia): Alexandrova-Kostyuk. Trag fetele ca edecarii pe Volga. Sunt jucătoare cam de aceeași factură.

M-aș duce să-mi fac o cafea, dar o trezesc pe Maria. Când o s-o aud mișcându-se - buluc și eu la cafea! Pe urmă o să ies afară la săpat. De fapt asta e unica mea dorință - să ies afară. Până pe la 7 o să citesc ceva: Gâsca sălbatică de Mori Ogai. Mă așteaptă de câteva zile. Când e cald și bine, prefer să lucrez prin grădină.

Închid fereastra. Se arată a ploaie. O aud pe Maria trântind ceva prin bucătărie. Gata - cafeaua! Îmi amintesc de o rubrică din Monitorul a lui Emil Brumaru: Cerșetorul de cafea. O citeam cu pasiune. Pe urmă voi trece să scriu la roman. Dar cui am să-l dau? La Polirom slabe speranțe. Suntem ca mâța și cânele. E drept, eu am o mâță și un câine, care au crescut împreună. N-aș putea spune că se iubesc, dar se ignoră reciproc.

14.09.ora 9.45. Scriu aici, după ce am săpat prin grădină o vreme, apoi am constatat că azi e sărbătoare - Ziua Crucii. Am aflat fiindcă au început să tragă clopotele la biserică, apoi am întrebat-o pe Maria. Se înmulțesc sărbătorile astea religioase ca puricii din barba popii. Ca să nu mai spun se aude ore întregi, uneori e uitată zile, de la cimitir slujba înregistrată. E enervant. Și nu o scrie un ateu!

Acum trebuie să mă reorientez cu munca, dar mi-e greu să mă apuc de scris. Cred că am să citesc ceva. Am băut un ceai, m-am jucat cu Duca, dar starea mea psihică e la pământ. Am scris mirobolantele versuri: "Mâncați făină de gândaci/Și atuncea să te caci".

Nu pot să fiu serios și nu am chef de nimic. Am mai citit și articolul unuia despre Marin Preda. Enervant. E un model de pupincurist, de cum poți să spui lucruri arhicunoscute fără să spui, de fapt, nimic. Ăsta e în stare să pupe-n cur și morții. Sau poate să fie faptul că nu-l suport pe tip. Nu sunt singurul. Dar dă-l boalelor. Nu mă interesează. Un idiot ajuns și am spus totul.

O să strâng nucile căzute. Trebuie s-o fac în fiecare zi, deși nu știu ce o să facem cu nucile adunate. O să le mai dăm pe la neamuri, prieteni.

Atât pe azi. Și așa, mulțumescu-ți, Doamne, că am putut scrie azi câte ceva.

15.09, ora 8 și ceva. Gânduri să scriu despre Djoker un articol pentru ZdI, dar nu sunt prea convins. Însă deocamdată altă idee nu am. Sau poate nunțile de odinioară de la țară. I-am povestit Mariei despre nunțile copilăriei mele, cum mergeam noi, copiii... și am lăsat-o mască. Sau poate cu: Ce o să fie când nepoții nu vor mai avea bunici la țară, când chiar "țara" nu va mai exista. Sigur, sunt buni și bunicii de la oraș. Dar parcă... Nu știu, pe mine mă cam ia cu gheață-n spate. Beau cafeaua, scriu aici, după care voi merge la muncă prin grădină. Când am să obosesc, voi veni să scriu la roman. Simplu. Deocamdată n-am nici o idee, dar...

La 9 am să mănânc. Am verificat. Am mâncare în frigider. Mi-a cumpărat Maria din oraș, dar cu niște peștișori prăjiți nu prea a nimerit-o - parcă îmi rămân în gât. Cu peștele mare - da. Stare de nemulțumire, de nervi, fără să știu de ce. Ca de obicei. M-am învățat ca țiganul cu scânteia. Pardon, ca rromul, ca să fiu în context cu noua era proregresistă.

M-am gândit să scriu în Ziarul de Iași despre Pachița Goroneanca, cerșetoarea satului cu ceva ani în urmă. Acum nu mai sunt cerșetori în sat. De ce? Ar merita de cugetat la chestiunea asta, dar nu o fac. Mă tem să nu greșesc. Las pe mai pricepuții sociologi s-o facă. Au mai multă glagorie s-o facă.

Pachița a fost colegă de clasă primară cu mama, care are acum 94 de ani. De câte ori mă întâlneam cu Pachița, eu mergând la școlile cele mari, la edituri sau la ziare (în fine, tot mari!), ea mergând prin sat cu cerutul, îmi spunea despre mama, fără s-o întreb, cu o anume mândrie și cu veșnicul ei zâmbet: "Îi fată din sat de la mini!" Mama avea atunci peste 50 de ani, dar pentru Pachița era tot "fată". Dar nu te puteai supăra pe ea, când îi vedeai zâmbetul acela. Și mai ales că știai că e "dusă cu leuca". Părinții ei și frate-său Gheorghe, care a condus ultimii doi boi ai CAP-ului ("Ce să fac, dom' Radu - îmi zicea domnul inginer Trâmbovețki de la CAP - trebuie să mănânce și el o bucată de pâine"; au rămas boii la Gheorghe Goroneanu, cu ei l-au și îngropat, adică l-au dus "pe ultimul drum", cum se zice poeticește) - erau oameni la locul lor. Sunt parcă o imagine a vechii noastre civilizații țărănești. Gheorghe trecea cu carul cu boi pe lângă poarta noastră. Știți cum merg boii - încet, nu-i poți grăbi. În timpul ăsta Gheorghe se uita într-o revistă de modă și râdea - multe prostii mai scot și telectualii ăștia! Gheorghe nu știa să citească, dar se uita la pozele cu fetele acelea subțirele, frumușele, îmbrăcățele după ultima modă... Și Gheorghe își trecea ghiciul în mâna cealaltă, ca să poată întoarce pagina, și râdea: "Ce drăcării au mai putut scorni și orășenii ăștia! Tu-le mama lor!" înjura cu admirație. Boii trăgeau înainte în pasul lor molcom, iar Gheorghe râdea. "Uite, putorile!" Iar boii trăgeau: încet, alungând muștele cu cozile, mai mâncând un smoc de iarbă de pe marginea drumului. Și repet: toată civilizația noastră țărănească, din care am ieșit cu toții, așa s-a mișcat sute și mii de ani - încet-încetișor, ca și carul cu boi, că nu dau turcii, tătarii sau alte lifte păgâne.

Goronenii au fost, probabil, primii locuitori ai satului Goruni. Boierii de aici, adică proprietarii de pământ, ca să spunem pre limba mai nouă, progresistă, au adus aici sălașuri de țigani ca să le lucreze pământurile, viile și livezile. Așa au adus, pe la sfârșitul secolului 19 pe Goroneni, bunicii Pachiței. Istoria lor, ca să fiu puțin retoric, poate oarecum emfatic, n-a fost scrisă în cărți, ci prin muncă. Când tatăl lui Gheorghe Goroneanu, pe care-l chema tot Gheorghe, se îmbăta la crâșma satului le zicea tovarășilor săi de băutură: "Ce căutați voi, bre, în sat la mine?" Ceva-ceva avea dreptate. Țiganii robi Goroneni au fost primii locuitori ai satului. Pe urmă au venit și românii din diferite părți ale Moldovei, în special din Basarabia, precum bunicii mei. Dovadă și faptul că erau mai blonzii, cu ochi albaștri, probabil sângele slav și-a spus cuvântul.

Dar Pachița era cam sărită de pe fix. Nu putea munci nimic. Umbla pe la oameni cu cerutul: îmbrăcată cu o mie de foanțe (știu de bine că ar avea ce învăța de la aceste foanțe creatorii de modă de astăzi) fie căldura cât de mare, desculță, cu o talpă bătătorită și cornoasă din cauza asta. O mai puneau unele femei la treabă, ca să-și plătească astfel mâncarea măcar, dar degeaba - nu era în stare. Unele femei o bănuiau de viclenie, se preface, ziceau, "jâmbata dracului", altele ziceau că e proasta proastelor. Așa că-i dădeau de pomană și gata.

Și într-o duminică, că asta voiam să povestesc, Pachița era ca de obicei la slujbă la biserică, în spatele oamenilor, unde stau cerșetorii. Îi dădea lumea de pomană. Unii nu-i dădeau. Ziceau că proasta de Pachița se duce cu pomana direct la țigani, unde stătea. Și-i luau ăștia toți colacii, cozonacii și ce mai era. Posibil să fi fost așa. Când mergea pe drum se luau copiii lioată după ea. Se întorcea din când în când cu zâmbetul acela indescriptibil: "Ce vreți, măi, copii, lăsați-mă!" Și zâmbea. Copiii se retrăgeau. Dar nu pentru mult timp. Iar se adunau, cum spune Coșbuc "ca un stol" și se țineau după ea.

Și, deci, într-o duminică a venit un cerșetor străin din alt sat. Femeile au început să-i dea de pomană cerșetorului nou, uitând de Pachița. Aceasta a stat o vreme și s-a uitat neajutorată, apoi a început să bocească. Dar nu așa! Să hohotească gros. Femeile o țistuiau: "Taci, fa, proasto." Dar popa, părintele Guriță, a înțeles cum stă treaba. A oprit slujba și a zis: "Mă, femeilor, dați-i și Pachiței ceva, săraca. Că ea de aceea plânge". Atunci femeile i-au dat câțiva colaci Pachiței și astfel s-a ogoit. Scena e parcă din Homer. Mie îmi amintește de aceea în care Ulise, prefăcut în cerșetor, a intrat în conflict cu alt cerșetor al comunității.

Pe urmă Pachiței i s-au umflat picioarele și nu a mai putut merge cu cerutul. A rămas la frate-său Gheorghe la Goruni. "Acela-i inimioara ei", mi-a spus o țigancă. Acolo am auzit că a și murit, acolo au și îngropat-o. Încolo nu mai știu nimic despre ea. Nimeni nu și-o mai amintește. Parcă nici nu a fost.

16.09, ora 13. La dracu, azi n-am chef. Ora 13.14, mă culc. Ar mai trebui să scriu de Goroneni, dar nu am dispoziție. Poate după ce mă trezesc...

17.09, ora 7 acuși. Deja mers la magazin să-mi iau nesuri. Încă e întuneric. Mă întâlnesc pe drum cu Irimiță. De-abia a venit de la spital. E într-o euforie alcoolică. Deocamdată.
A plouat. Mașinile merg prin apă. Pe dealul dimpotrivă se aude deja excavatorul: Pââc - pââc - pââc. Enervant. Săracul excavatorist!

20.09, aproape ora 9, 2022. Mers la magazin. Nori și vânt. Clienți: țigani. Îmi face plăcere să merg la Liviu la magazin, dar e mai departe și trebuie să urc. Îmi amintesc că mama, pe la 70 de ani, a încetat să mai meargă la Liviu. Îi era mai greu. Acum merge numai la Daniel Și asta e lucru mare acum, are 94 de ani. În casă îmi pun în spate o haină, fes în cap (în fine, pe cap). Nu pot să-mi adun mințile ca să scriu ceva închegat aici. Trebuie să strâng nucile. Calc pe ele. Apoi să le pun la uscat. Maria a strâns strugurii. Dar nu știu cine o să-i mănânce.

Plouă. Mă uit prin prima mea carte apărută la Tehnopress, editura consăteanului meu, Ionel Săcăleanu. Să fac oare o carte din toate, texte alese cum ar veni? Sau să scriu la roman? Nu știu. Nu prea am dispoziție nici de una, nici de alta.. Dar niciodată să nu spui niciodată, vorba aia. Tâmpițică vorbă. Vine mașina de gunoi. Merg să aduc tomberoanele în ogradă (acum se zice mai nou curte). Oricum, n-am nici o dispoziție să scriu aici. Soare palid.

22.09. 2022, dimineață. Îmi beau cafeaua și scriu aici. Au venit doi băieți de la Goruni, ceva rude, și iau lemnele adunate în curte. Ei au lucrat zilele trecute la gardul dinspre Lică. O să scriu un text despre Pachița, țiganca, cerșetoare, care mi se lăuda mereu cu mama: E fată din sat de la mine. Așa îmi trece prin cap, dar, nu știu de ce, m-am trezit obosit și indispus. Am zis să scriu aici. Nu am cereri mari cu acest jurnal. Îmi vine în cap un text pentru ziar despre mobilizarea lui Putin: Parțialnaia mobilizația. Mare ticăloșie cu Putin ăsta! Vrea, probabil, reconstituirea Marii Rusii. Dar Ucraina și alte foste "republici" sunt nuci prea tari. Ca să nu mai vorbesc de ajutorul american.

Frig. Cică va fi mai bine zilele următoare.