La Timpul

În redacție era mai întâi o sală lungă plină de pupitre, cu podelele de lemn zdrențuite, probabil de la învățământul politic de pe vremuri (nu erau zdrențuite de la lecțiile politice, aș fi vrut eu, ci de la pupitre). Noi foloseam pupitrele doar ca să discutăm cu vreun cititor al revistei, când aveam de citit sau de corectat vreun material sau când aveam un schimb de intimități sau palavre cu cineva din redacție, din familie, cu vreo gagică, cu vreun idiot de cititor sau dracu mai știe cu cine. După această sală, pe o latură, erau trei sau patru încăperi, nu mai știu, cu secretariatul, o săliță mai mare pentru redactori, cu tot felul de lucruri inutile atârnate pe pereți, un "progrom" de activitate, cum scrisese în fugă secretara, și o altă săliță pentru cei de la contabilitate, niște tipi foarte serioși. Nu o țin minte decât pe contabila-șefă venită să-și bea cafeaua la prietena secretară și povestind a nu știu câta oară despre o iubire destrămată a unei colege sau despre un soț care cugetă prea mult cu cocoșelul. Redactorul-șef stătea în aceeași încăpere cu secretara, acolo era biroul lui. Acolo era și mașina de scris, unica, secretara abia atunci învăța să bată la mașină. Redactorii încă nu știau să dactilografieze. Eram în epoca "așa s-a călit oțelul". Și l-am "călit" destul de repede. E drept, mai întotdeauna dădeam cam târziu materialele la tipografie, tipografii în frunte cu Moroșanu ne înjurau din cauza asta, dar țineau la noi, fiindcă eram ziariștii noi, adevărați, nu epavele comuniste de la Flacăra Iașului pe care nu voiau să-i mai primească în tipografie.

S-au perindat la început destul de mulți redactori prin redacție. Unora nu le-a plăcut, alții nu au rezistat cu scrisul, căci, fără exagerare, pe atunci toți străluceam în ale scrisului (sau așa mi se părea mie atunci!?), alții, cei mai mulți, au ocupat după aceea posturi în învățământul superior. Pe șefii care nu știau să scrie sau scriau prost îi tratam la un ison cu dispreț. Nu am să-i numesc pe toți colegii. Alții mi-au fost indiferenți: și ei mie și eu lor, probabil. Pe alții aproape i-am uitat. Câte unul însă care abia fuseseră vreun corector cu juma de normă la vreo revistă literară comunistă a urbei, era acum vedeta presei. Beneficia și de statutul de disident. Mă rog, statut cam cețos, conform cu nebulozitatea presei din acei ani. Nu mai intru în amănunte, ca să nu-mi fac dușmani. Căci cine seamănă vânturi, culege o furtună (de reproșuri). Glumesc.

Veneam la redacție pe la 9-10, cum am spus, și ajungeam seara acasă pe la zece. Când Maria mă întreba rareori, totuși reprobativ, văzându-mi ochii cam prea strălucitori, "Slavă Domnului că ai venit! Ce-ai stat atâta?" îi răspundeam cam așa: "Lasă că știu eu ce fac! O să fie bine." Tonul meu atât de încrezător, izvorât din fericirea de nestăvilit a acelor zile (în fine, și din alcoolul îngurgitat), o făcea să aibă încredere în mine. Și atât. Iar tăcerea fiecăruia din noi era o dovadă mai mult decât clară a afecțiunii noastre. Simțeam că Maria este o imagine clară a vieții mele, o parte din mine. Cum și ea simțea că sunt o parte din ea. Așa cred. Tăcerea asta încheia totul între noi. Era ca și cum Dumnezeu ar fi ridicat degetul și l-ar fi dus la buze: Taci!

Adevărul este la redacție stăteam trei-patru ore. Îmi petreceam majoritatea timpului cu colegii de redacție, cu colaboratorii, cu unii universitari și cu diverși marțafoi care știau să ridice cu sârg paharul prin crâșmele din preajmă, în special la CUI (Centrul Universitar Iași), cârciuma mai stilată unde se adunau îndeobște universitarii. Beam bere și discutam câte-n lună și-n stele. Uneori oamenii și discuțiile erau interesante. Meritau. Nu întotdeauna, uneori ne bețivăneam fără rost (de parcă beția ar avea vreodată vreun rost).

Pe lângă CUI, mai mergeam "la capace" o crâșmuliță care se afla între căminele studențești, în partea de sus, apoi "la Țiganu", o cașcarabetă verde din tablă, care se afla în partea din sus a Politehnicii, între pomi umbroși, în marginea părculețului de la Balena, cine știe. Îi spuneam așa pentru că patronul era țigan, un țigan simpatic, tânăr, cu veșnicul zâmbet pe buze și gata să bea o bere la toartă cu noi, clienții. Beam acolo și o poșircă de vin, pe care n-au întâlnit-o neam de neamul lor sătenii mei, cot la cot cu studenții... fruntași. Și cântam răgușit și afon, până la lacrimi șlagărul care era la modă atunci: Partiraaa/ la nave partira/ dove arriverraaa/ questo non si saaa/ sara cooome/ l Arca di Noeee/ il cane,/ il gato, iooo e teee. Boceam înfocați și îl înjuram cu sârg pe Ion Iliescu - esența răului, după noi. Și scriam articolele ca niște gaze de eșapament în habitaclu, pe colțul mesei, printre halbele de bere.

Mai era o crâșmă pe o străduță spre Sărărie - coboram împleticindu-ne niște trepte și dădeam cu nasul drept în halbă - una ieftină, de moravuri ușoare. Fruntașii dintre noi trăgeam înainte 50 de votcă puturoasă, cea mai ieftină. Că și așa berea era îndoită cu detergent de la spălat, încât simțeai adesea o știreală în gât. Bine, dar puteam coborî de la crâșmele din Copou la cele din Centru. Apoi erau efemeridele - crâșmele care apăreau și dispăreau din lipsa clienților și din neștiința managerială a patronilor. Sau din cine știe ce alte motive. Și acolo o trăgeam cu agaliu, discutam politică și despre gagici. Până ne făceam praf.

Dar a doua zi o luam de la capăt: cu mințile clare, iar gazele de eșapament de cu o zi înainte, cu care scriam, reînviau. Reîncepeam totul - la fel de încrezător, la fel de voios. Așa cum Hamilton, probabil, își curăță în fiecare dimineață căpățâna lui de automobilist de prea multele gaze de eșapament. Și o ia de la capăt.