Festivalul a ajuns la a 16-a ediţie, trecând prin mai multe prefaceri, rebotezat fiind de curând Săptămâna Muzicii Contemporane. Prin importante prefaceri a trecut şi muzica românească scrisă în aceşti ani, festivalul desfăşurat cu asiduitate în ultima săptămână a lunii mai la Bucureşti, an de an, aducând pe scenă absolut toate orientările credibile şi incredibile ale artei sunetelor din România şi o paletă extrem de largă a celor internaţionale. La fel s-a întâmplat şi la această ultimă ediţie, din ale cărei concerte am reuşit să asist la câteva (ritmul de două, trei sau chiar patru concerte pe zi fiind greu de menţinut), având ocazia să ascult creaţii diverse, reflectând de la orientări aproape clasicizate ale muzicii "scrise de compozitori în viaţă" (aşa cum plastic şi cuprinzător o denumea compozitorul francez Alain Bancquart, prezent la această ediţie a festivalului), până la cele mai îndrăzneţe orientări postmoderne, care susţin practic inexistenţa oricăror limite în abordarea şi tratarea fenomenului muzical.
Încă de la primul concert susţinut de Orchestra de Cameră Radio dirijată de Carmen Cârneci, solist Daniel Kientzy – de altfel Radiodifuziunea Română este partener constant al acestei manifestări, de la prima ediţie – am constatat persistenţa aceluiaşi fenomen în privinţa publicului, care este compus predominant din profesionişti ai domeniului şi din străini. La fel s-a întâmplat şi la concertul simfonic cel mai important – cel în care Neil Thompson s-a aflat la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio, avându-i ca solişti pe Pierre Yves Artaud, Marin Cazacu şi Emil Vişenescu – cu un program Liviu Dandara, Taira, Doina Rotaru şi Donatoni, deşi, ca întotdeauna, simfonicele atrag mai mult decât cameralele. O surpriză a reprezentat-o seara găzduită de studioul "Alfred Alessandrescu" al Radiodifuziunii – Electric Exchange – experimental e-sound performance, cu Wolfgang Fuchs (Austria) – experimental DJ-ing şi ansamblul Pro Contemporania (în componenţa Irinel Anghel, Andrei Kivu, Sorin Romanescu, Virgil Oprina), la care publicul tradiţional al festivalului a fost... "împlinit" de un număr semnificativ de tineri, liceeni după aspect, despre care îmi este foarte greu să-mi dau seama de ce au ales tocmai acest spectacol. Dacă s-ar confirma supoziţia că apariţia cuvântului "DJ" pe afiş este cea care i-a atras, atunci tind să cred că afirmaţia compozitorului suedez de origine română Cristian Marina de la masa rotundă găzduită de festival este adevărată. Tinerii pot fi atraşi spre muzică prin orice metode, trebuie să înveţe să cânte din voce sau la un instrument, indiferent prin intermediul cărui gen se apropie de muzică, pentru că astfel au şansa ca odată familiarizaţi cu domeniul să poată "gusta" şi o muzică mai complexă, care nu poate fi înţeleasă fără un anumit grad de instrucţie intelectuală în general şi muzicală în particular.
De altfel, după acea masă rotundă organizată de directorul festivalului, compozitoarea Carmen Cârneci, la care am ascultat păreri ale mai multor invitaţi străini ai festivalului (compozitorii Gloria Coates - SUA, Alain Bancquart – Franţa, Aliser Sijaric - Bosnia-Herzegovina, Velislav Zaimov – Bulgaria, Cristian Marina – Suedia, dar şi muzicologul Wolfgang KORB – director de programe la Saarland Radio, Germania, Ilse Muller, director de coordonare 'Maerz Musik' Festival – Berlin, critic musical Andreas Engstrom – Suedia şi Janos Demeny, director artistic al "Edition Musica", Budapesta) mi-am confirmat impresia că multe din fenomenele pe care le surprindem în viaţa noastră muzicală deja nu mai au un aer naţional prea evident, vremurile conducându-ne şi în acest domeniu spre "europenizare" dacă nu chiar spre globalizare, fără a se coordona cu nici un "calendar al aderării". În fond, două dintre marile festivaluri de muzică contemporană ale secolului XX din Franţa – Royan şi Metz – au dispărut, după un lung şir de ediţii. Săptămâna Muzicii Contemporane de la Bucureşti supravieţuieşte.
Pierre Yves Artaud
Marin Cazacu