Răzvan Mazilu: Mai devreme sau mai târziu şi în România pătrunde cea ce se petrece în alte spaţii culturale, de la vestimentaţie la dans. Este şi o vreme a tangoului, desigur, se poate spune şi aşa, dar cred că e mai mult decât atât. Acum doi ani când am montat Portretul lui Dorian Gray, simţeam că totul în jurul meu aducea la suprafaţă ceea ce înseamnă Oscar Wilde, opera lui, viaţa lui, universul lui. Cred, fără îndoială, că un act artistic prinde formă atunci când e timpul său, iar acesta este şi cazul tangourilor. Ele există în jurul nostru ca repere, dar ni se par mai elocvente, mai puternice, pentru că noi începem să ne raportăm la ele şi ne cufundăm în aceste poveşti. Eu mă bucur că se petrece acest fenomen în România, pentru că e un semn de libertate de expresie.
G.Ş.: Credeţi că tangoul vă caracterizează mai mult decât alte tipuri de limbaj coregrafic?
R.M.: Poate că da, de vreme ce am fost tentat să aleg această direcţie şi pentru că, aşa cum îl simt eu, este un dans puternic, visceral, viguros, masculin şi feminin în acelaşi timp.
G.Ş.: Ce reprezintă Un tango mas pentru cariera dumneavoastră, atât ca interpret cât şi coregraf?
R.M.: Reprezintă în primul rând descoperirea unei lumi fascinante, aceea a tangoului. Un tango mas este un spectacol de tango, despre tango, dar şi un spectacol de dans contemporan, în care sunt păstrate temele tangoului, mergându-se în acelaşi timp dincolo de ele printr-un alt limbaj de dans, păstrându-se mesajul originar emanat de milonga, dar printr-o încercare de a-l transmite altfel.
G.Ş.: Ce ne puteţi spune despre dansatorii implicaţi în spectacol, cum a decurs colaborarea cu membrii clubului Tangotangent?
R.M.: Mie întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu neprofesionişti ai dansului, e şi cazul colaborării cu actorii, în cadrul spectacolelor de teatru-dans, actorii având o altă pregătire în planul plasticii corporale. Când am asistat prima oară la o petrecere de milonga, m-am gândit că acea atmosferă de realism şi naturaleţe ar putea fi mutată pe scena Odeonului. Din punct de vedere coregrafic am intervenit şi în dansul lor, asta pentru că dramaturgia sau tensiunea creării unor momente o cereau, dar ei ca limbaj au fost aceeaşi ca în cotidian. Trebuie spus că au fost extrem de serioşi, de docili, aşa cum ar trebui să fie toţi artiştii profesionişti.
G.Ş.: Acum să trecem la profesionişti. În ce constă aportul lui Alexandru Dabija la acest spectacol?
R.M.: În primul rând, Sandu m-a scos pe mine din patosul pe care eram tentat să îl pun tot timpul în prim plan, apoi a venit cu accentele sale de umor, chiar cu o doză de non-conformism, având în vedere că pentru unii poate părea ciudat ca într-un astfel de spectacol să vadă garduri de plastic, pizza sau beculeţe în scenă. Desigur, nimic nu e nou sub soare, dar la noi lumea are de cele mai multe ori o percepţie greşită despre tango. Ştiu persoane care se aşteptau la ceva extrem de elegant, de senzual, sofisticat, decadent...
G.Ş.: Dar a fost şi doza aceasta...
R.M.:Desigur, a fost şi doza aceasta, dar scopul a fost în primul rând simplitatea... Alexandru Dabija a mers, înainte de orice, pe valorizarea dansului. Prin aceasta cred că se poate vedea o regie bună, şi anume regia care nu se vede...
G.Ş.: Şi totuşi, stilul său se simte, dar aşa cum vedem şi pe afiş, acesta este un spectacol de Răzvan Mazilu!
R.M.: Da, pentru că este un spectacol de dans, dar în acelaşi timp sunt clare caracteristicile regizorale paradigmatice pentru Alexandru Dabija, o anumită dualitate de factură tragicomică, ironia...
G.Ş.: Cred că s-a mulat foarte bine pe stilul său tangoul, care are nişte rădăcini profund tragice...
R.M.: Lui Alexandru Dabija îi place foarte mult tangoul, de fapt colaborarea noastră a început tot cu un tango, pe care l-am coregrafiat pentru spectacolul Fraţii de la Teatrul Odeon. Chiar râdeam cu el la un moment dat, spunea că suntem urmăriţi de tango! În plus, el a ştiut să creeze o atmosferă extraordinară la repetiţii (mi-a părut foarte rău când s-au terminat!). La astfel de repetiţii ai sentimentul că poţi face orice, că poţi dansa pe pereţi!
G.Ş.: Revenind la structura dramaturgică a spectacolului, credeţi că există o esenţă teatrală a tangoului, este el uşor de integrat lumii teatrului?
R.M.: Da, tangoul este prin excelenţă unul dintre puţinele dansuri teatrale, atât în sensul spectaculozităţii, al acţiunii, cât şi în sensul potenţialului înscenării, încât fiecare dans pare cumva "pus în scenă", fie că este improvizat, fie că este coregrafiat.
G.Ş.: Există un alt tip de dans care s-ar încadra la fel de bine într-o astfel de punere în scenă?
R.M.: Cred că cel mai bine ar urma această schemă stiluri de dans care aparţin epocii noastre, precum disco, sau hip-hop...
G.Ş.: Mai nou hip-hopul nu intră deloc în contradicţie cu spiritul tangoului...
R.M.: Vă referiţi, desigur la abordări de tip Gotan Project, care au compus unele piese plecând de la hip-hop... În străinătate e primită cu mult mai multă deschidere fuziunea dintre genuri. La noi, când se încearcă astfel de sincretisme, foarte multă lume e crispată, reticentă. În cazul coregrafiei, încercările de a realiza sinteze între genuri sunt adesea privite ca pericole care ar putea "strica dansul", care i-ar putea afecta puritatea. Din păcate, avem nevoie de mai multă receptivitate, chiar de o anumită educaţie în a ne informa...
G.Ş.: Dar dacă am încerca să înscenăm, pe modelul spectacolului dumneavoastră, valsul? S-ar ajunge probabil la situaţii parodice!
R.M.: Dar şi Un tango mas are situaţii parodice! Există în spectacol o mişcare... "jucăuşă", inspirată din dansurile de la nunţile româneşti. În copilărie, asistând la o nuntă, am văzut perechi care dansau, tâmplă lângă tâmplă, într-un mod care mi s-a părut foarte trist în patetismul său... Am ţinut minte imaginea asta, pe care am introdus-o ca un leitmotiv în spectacol.
G.Ş.: Există şi un moment în care dansaţi singur la un moment dat, lângă perechea Daniel Măndiţă-Amalia Iscu, iar acea coregrafie poate sugera un dans popular românesc...
R.M.: Ştiu la ce moment vă referiţi, în acest caz m-am gândit mai degrabă la pasul unui nebun, melodia pe care dansez acolo se numeşte Balada para un loco (Baladă pentru un nebun). Versurile sunt foarte emoţionante şi cer, prin contrast, o astfel de mişcare.
G.Ş.: Acum vă voi adresa o întrebare mai relaxantă, poate chiar amuzantă! Dintre toate femeile celebre ale istoriei (indiferent de domeniu), pe care aţi invita-o să danseze tango cu dumneavoastră?
R.M.: O, sigur, vă pot da câteva nume, dar v-aş putea spune şi anumiţi bărbaţi pe care i-aş invita la dans, pentru că, după cum ştiţi, se zice că tangoul a început ca un dans între bărbaţi! Aşa că vă voi enumera personalităţi pe care le-aş invita la dans... sau personaje... Eu aş invita-o la dans pe... Doamna Clara! Apoi, pe Bette Davis, pe Olga Tudorache, pe Thomas Mann, pe Ava Gardner, pe Mateiu Caragiale, pe Virginia Wolf, dintre personalităţile politice pe Margaret Thatcher, dintre regizori pe Pedro Almodovar şi Bob Fosse (sunt tare curios ce regie ar "scorni" dintr-un tango!).
G.Ş.: Nu întâmplător am lăsat la final o întrebare pe care oricum aţi anticipat-o la începutul discuţiei noastre: care sunt, în viziunea dumneavoastră principalele caracteristici ale tangoului?
R.M.: După cum spuneam, în primul rând tangoul înseamnă pentru mine o mare libertate de expresie. Eu cunosc mulţi privitori de tango, iar acesta e un semn că vor să se simtă liberi şi să prindă ceva din spiritul tangoului, care e, în primul rând, repet, libertate. În plus, am descoperit, odată cu spectacolul Un tango mas, odată cu colaborarea cu dansatorii clubului Tangotangent, cu participarea mea la câteva petreceri de tango, cu colaborarea cu Alexandru Dabija, că tangoul înseamnă mai mult decât clişeele propagate: erotism, pasiune, încrâncenare, sânge fierbinte. Tangoul este bucurie, comunicare între parteneri, are şi o latură plină de umor. Şi mai este şi o posibilitate de a reinventa clipa dansată. Depinde la ce te opreşti, depinde ce îţi doreşti de la un tango.
Fotografiile au fost realizate de Mihaela Marin.
