Introducere
Acum câteva luni m-am supărat foarte tare atunci cînd cineva drag mie nu a primit premiul pe care credeam din toată inima că îl merită. M-am supărat, dar asta nu a schimbat nimic. Şi altcineva m-a certat că mă supăr, cîtă vreme nu făcusem tot ceea ce îmi stătea în putinţă să îi promovez pe tinerii actori, scriitori, graficieni. Şi mi-a mai spus că până cînd cei pe care îi apreciez eu nu vor fi cunoscuţi şi de generaţia mamei mele, şi de orice om care are vreo curiozitate legată de cultură, premiile vor merge inevitabil spre numele cele mai cunoscute, indiferent cît de buni vor fi cei pe care îi voi susţine eu în sufletul meu.
Din această discuţie s-a născut un proiect. Un proiect prin care veţi afla cîte ceva despre tinerii care scriu pe LiterNet sau aiurea, despre cei care joacă la Green Hours sau la Act sau la Teatrul Foarte Mic, despre cei care dansează, despre cei care compun muzica ne-populară, despre cei care sunt mai puţin vizibili, care nu au dat deloc sau au dat prea puţine interviuri în presă, dar în care eu şi colegii mei avem mare încredere. Am rugat-o pe Ioana să ne ajute, pentru că interviurile ei sunt atipice şi ştie să facă oamenii să vorbească. O să mai invităm, poate, şi pe alţii. Şi vă invităm şi pe voi să ne trimiteţi întrebări pentru cei pe care aţi vrea să îi intervievăm sau pentru cei pe care deja i-am intervievat. Vom adăuga întrebările voastre pe listă. Iar dacă ne trimiteţi întrebări pentru Anda Cadariu, ele o să se adauge la finalul acestui interviu imediat ce Anda le va răspunde.
Aşa că dacă aveţi întrebări sau propuneri, scrieţi un e-mail la rpenescu(at)liternet.ro. Sigur vor avea un răspuns.
(Răzvan Penescu)
Ioana Scoruş: Anda, azi ce-ai băut?
Anda Cadariu: Uite cum propriile probleme existenţiale ajung să se întoarcă împotriva ta, tocmai cînd te gîndeai că ai scăpat de ele. Am scris despre multe lucruri care mă deranjează sau mă macină, cu o spaimă reală de efectul bumerang pe care l-ar putea avea textele mele. Şi cum de ce te temi nu scapi, iată-mă silită să mă confrunt cu ele din nou şi să revin la finalul textului intitulat White Coke, mai exact la această interogaţie retorică: "Astăzi ce-o să bei?". Nu m-am gîndit nici o clipă că cineva ar putea-o transforma într-o întrebare directă pe care să mi-o adreseze. Adevărul este că, din păcate, nici azi n-am băut ce-ar fi trebuit să beau: White Coke. Pentru că nu există. Deşi trebuie să recunosc că mi-ar plăcea foarte tare să gust măcar o dată din ce-ar putea fi ea. Poate-o inventăm... Dar gata cu existenţialismele. Mai bine să-ţi răspund la întrebare: azi am băut patru cafele, un suc şi o bere. (Am avut o zi grea:)).
I.S.: Ce înseamnă "zi grea" la tine? De fapt, cu ce altceva te mai ocupi, în afara scrisului? Cu alte cuvinte: cine eşti tu, Anda Cadariu?
A.C.: Cine sînt? Văd că nu mă laşi nicicum să scap de existenţialisme. Statul român zice că sînt Anda Moldovan. Prietenii mei zic probabil că sînt prietena lor. Mama zice - cu siguranţă - că sînt fiica ei. Eu mă tot străduiesc să fiu eu şi habar n-am cu ce se mănîncă asta. Cît despre ocupaţie... iar mă pui în încurcătură. Pot să-ţi spun mai multe despre trecut: am făcut Litere la Cluj, masterul la Bucureşti, apoi am fost în Polonia cu o bursă de cercetare pe literatura postmodernă. Momentan n-am job. Aşa că mă ocup cu vizitarea site-urilor de joburi. Scriu. Fac traduceri şi retroversiuni. Citesc. Mă dau cu bicicleta. Ies cu prietenii în oraş. Scriu. Mă duc la film, teatru, concerte, vernisaje. Mă înspăimînt cînd trec pe lîngă administratorul blocului. Scriu. Joc tenis de masă. Mă plimb cu muzica-n urechi pe străzile Bucureştiului. Scriu. Gătesc din cînd în cînd, mai mult pentru prieteni. Scriu.
I.S.: Să rezum: licenţiată în Litere, master, traducătoare, fără muncă, te ocupi cu scrisul. Nu te înspăimântă nimic, Anda?
A.C.: O, ba da. Cum am spus şi înainte, mă înspăimîntă administratorul blocului, de exemplu. Adevărul e că sînt într-o perioadă cam freaky. Am avut momente în care-mi era teamă şi să merg la magazin să-mi cumpăr pîine. Blocaje. Atacuri de panică. Ştiu că ar trebui să-mi fie frică să spun chestiile astea, în primul rînd fiindcă nu dă bine, în al doilea rînd fiindcă nu e indicat să ştie alţii că ţi-e frică. Dar urăsc imaginea omului sigur pe sine, care pozează, care ţine cu orice preţ să te impresioneze cînd el de fapt e un maldăr de ipocrizie, e gol, e un mecanism cu comportamente programate social. Mai bine recunosc că mi-e frică de multe. Dar nu mi-e frică să spun că mi-e frică şi îmi asum această alegere.
I.S.: Spune-mi, te rog, cine ţi-a împărtăşit secretul White Coke? Sau ai ajuns singură la el?
A.C.: White Coke este una din micile pietricele colorate pe care le păstrez de multă vreme în sertarele mele interioare. Am o veritabilă colecţie de idei pe care le culeg sau vin ele singure la mine şi cu care de multe ori nu ştiu ce să fac pe loc. Dar le păstrez, pentru că simt atunci cînd le descopăr că, prelucrate sau adunate - sau ambele - pot însemna ceva şi pentru alţii.
Îmi amintesc bine momentul cînd White Coke m-a "vizitat" pentru prima dată: acum patru ani de zile, prin luna iunie. Eram încă studentă la Cluj şi stăteam de vorbă cu cineva, la mine acasă. Am întrerupt discuţia fiindcă suna telefonul. Cînd eram pe punctul de a ieşi din cameră, am auzit vocea persoanei respective care mi-a spus, din senin, complet desprinsă de subiectul pe care-l dezbăteam intens: "Remember the White Coke". Am notat acestă "uşiţă" şi-am mers pe drumul pe care mi l-a deschis, dar abia patru ani mai tîrziu. Aşa a ajuns White Coke titlul unui text destul de "înfricoşător" - cum l-a "numit" Răzvan, redactorul meu de pe LiterNet.
I.S.: Chiar crezi că ar mai putea speria azi, pe cineva, un astfel de text? Vreau să spun: cititorul de azi, avînd la îndemână experienţa atîtor lecturi "înfricoşătoare", mai poate fi el speriat / şocat de un text?
A.C.: Da, cred că cititorul de azi mai poate fi speriat de un text. Nu de White Coke, desigur. Probabil că Răzvan nu l-a considerat "înfricoşător" în sine, ci l-a desemnat cu acest termen în raport cu alte lucruri scrise de mine, mai ales cu cele de început, care sînt mult mai vesele. Dar revenind la texte înspăimîntătoare, cred că oricîte lecturi înfricoşătoare ar avea un cititor la îndemînă, tot va apărea la un moment dat una care să-i forţeze limitele şi să-l sperie un pic. Se cere, e adevărat, un anumit grad de - cum să-i spun?- naivitate? empatie? credinţă / credulitate? pentru asta. Şi cum eu n-am fost ferită de nici una, m-am frisonat nu de puţine ori din cauza lecturilor; ultimul text care m-a angoasat cumplit a fost Pianista Elfriedei Jelinek.
I.S.: Cum crezi că arată cititorul tău, Anda? Şi cum ai vrea să fie, în visele tale cele mai tainice?
A.C.: Am mai multe feluri de cititori. Dar cititorul meu - prototipul - are o poveste proprie, care sună cam aşa:
Anul trecut eram zilnic pe messenger aproximativ şase ore pe zi. La un moment dat, mi se deschide o fereastră pe desktop şi cineva scrie în ea: "Salut. Tu nu mă cunoşti, dar eu te cunosc. Mă cheamă aşa, sînt din Timişoara dar acum sînt cu o bursă la Paris. O să mă mut în curînd în Bucureşti, îţi citesc textele de pe LiterNet - de-acolo ţi-am luat şi ID-ul - şi vroiam să vorbesc cu tine." Ăsta e cititorul meu ideal: inteligent, creativ, comunicativ. Mă simt cam prost, e ca şi cînd m-aş lăuda pe mine însămi, pentru că astăzi cititorul despre care vorbesc îmi este o foarte bună prietenă. Într-adevăr, îmi doresc să fac parte dintre acei scriitori care, în cuvintele lui Somerset Maugham, îşi fac din cititori prieteni, nu din prieteni cititori.
I.S.: Înţeleg că bestia s-a împiedicat şi-a căzut, însă cu Niki şi George ce s-a întîmplat?
A.C.: Textul ai cărui protagonişti sînt Niki şi George spune că biscuiţii au ajuns în stomacul unui cîine vagabond. Am trasat destinul celor doi scurt şi la obiect, într-o singură propoziţie, lăsînd cititorilor posibilitatea să-şi imagineze drumul pe care Niki şi George l-au parcurs pînă la inevitabila digestie. Uite un exemplu de traseu pe care şi-l poate imagina cineva pornind de la fraza mea austeră: eu am văzut cum au luat brancardierii corpul neînsufleţit al "bestiei", cum apoi a venit altcineva - vreo rudă de-a bestiei probabil, aşadar o altă bestie - şi a făcut curat în garsonieră, cum această nouă bestie a văzut cutia cu biscuiţii sfărîmaţi şi-a golit-o fără urmă de sentiment sau de înţelegere în coşul de gunoi, cum a dus gunoiul la tomberon şi, la final, cum, în lumina asfinţitului şi în şuieratul vîntului care mişca frunzele plopilor din faţa blocului, care la rîndul lor se jucau cu ultimele raze de soare ale acelei zile, a apărut un cîine vagabond, costeliv, gri-petrol şi foarte înfometat, care i-a îngurgitat pe Niki şi pe George, ale căror proteine şi grăsimi l-au mai ţinut o vreme în viaţă.
Am fost taxată pentru acest final, de-asta nu mă mir că-mi ceri lămuriri cu privire la el. Un cititor fidel - şi unul din cei mai aprigi critici pe care i-am avut vreodată - mi-a reproşat trăsătura dură de penel prin care i-am executat pe cei doi. În opinia sa, povestea trebuia să se încheie cu o revelaţie pe care ar fi fost bine s-o aibă bestia: să-şi dea seama că cei doi biscuiţi sînt mai mult decît par a fi, să-i ia din cutie, să se joace cu ei, să se împrietenească, să doarmă cu ei sub pernă, să-i ducă la teatru, la film, la plimbări prin parc... şi să fie toată lumea fericită. Recunosc că acest deznodămînt mă depăşea. Ar fi fost peste puterile mele să-i las să trăiască. Mai devreme sau mai tîrziu, tot acolo ar fi ajuns. Adevărul e că-mi plăcea mai mult Niki decît George. Pe el l-aş mai fi putut salva. Dar pe amîndoi... era prea mult. Păi unde-ar mai fi fost tragedia, înălţarea, mila pe care mă simţeam datoare s-o trezesc în cititori? Aşa că am preferat doi biscuiţi catharctici - ridicol şi trist final, cam ca lumea în care simt că trăiesc eu.
I.S.: Crezi că bestiile pot avea şansa unei revelaţii?
A.C.: Cred că oricine are această şansă, atîta timp cît are o conştiinţă. Cu cît eşti mai mult animal şi mai puţin om, cu atît îţi scad şansele. Dar ele dispar complet doar în momentul în care dispare conştiinţa. Redundant să mai spun că bestiile - în sensul propriu al cuvîntului - n-au cum să aibă revelaţii - în realitatea reală. În realitatea virtuală, orice e posibil: mă gîndesc serios să scriu un text cu un urs care se călugăreşte.
I.S.: Apropo de realitatea virtuală, se pare că se întîmplă azi un fenomen. Există o mulţime de net-scriitori care nu au debutat pe hârtie. Este scriitorul pe net altfel / altceva decât cel pe hîrtie?
A.C.: Multă lume echivalează publicarea pe internet cu diletantismul. Unul din motivele invocate de cei care nu-i iau în serios pe scriitorii internauţi este faptul că într-o carte apărută în variantă electronică nu se investeşte - spun ei - atît cît se investeşte într-un volum apărut pe hîrtie. Argumentul mi se pare unul slab, neviabil, pentru că valoarea adevărată a unui text sau a unui scriitor nu ar trebui privită prin prisma comercialului. LiterNet a publicat cu succes texte valoroase ale unor nume importante, de la Pleşu la Büchner. Şi a făcut-o online.
Spuneai că există mulţi net-scriitori care n-au debutat pe hîrtie. Asta mă face să mă gîndesc că există şi reversul medaliei. Cel mai bun exemplu sînt revistele online. La Norii, Respiro, Atelier LiterNet, Tiuk! etc., au publicat mai multe persoane care şi-au făcut cunoscut numele prin reviste culturale pe suport tradiţional şi abia apoi online. Sînt convinsă că şi acei scriitori care încă n-au debutat pe hîrtie dar sînt talentaţi şi îşi doresc să publice şi în acest fel o vor face.
Nu cred că cele două medii (tiparul şi netul) se exclud unul pe celălalt. Dacă citim cărţi în format electronic nu înseamnă că vom renunţa la cele pe hîrtie. Ceea ce mă nedumereşte este faptul că un material apărut pe hîrtie - chiar şi într-o revistă retrogradă, dar cunoscută - e înregistrat ca fiind mai important decît unul apărut pe net - chiar dacă revista electronică în care apare e mai deschisă, mai profesionistă din punct de vedere al redactării textului, al rubricilor, al graficii, poate chiar al conţinutului. De ce stau lucrurile în felul ăsta - mi-e greu să explic. Să fie oare pentru că revistele electronice sînt apărute de curînd şi suportă greu concurenţa celor mai bătrîne, care au avut timp să-şi facă o carieră? Nu ştiu. Multe publicaţii culturale apar atît pe hîrtie, cît şi în variantă electronică. Eu le citesc pe net - îmi sînt mult mai accesibile în acest fel. Se pare că circulă mai bine dacă apar şi în această formulă. Dar dacă ar fi numai pe net, oare nu le-ar scădea din importanţă? Sau dacă numărul următor dintr-o revistă exclusiv online ar apărea şi pe hîrtie, nu i-ar creşte vizibilitatea?
Pînă la urmă, e vorba de o prejudecată. Lucrurile dificil de obţinut par întotdeauna mai valoroase. Costurile publicării pe internet nefiind la fel de mari ca cele pe care le implică tipărirea unui volum sau a unei reviste, e foarte greu de crezut că cineva care scrie pe net investeşte în ceea ce face. Pentru că totul pare atît de simplu: scrii, trimiţi, postezi. În plus, mulţi privesc internetul ca pe o varză cosmică, ignorînd faptul că şi în lumea online există ierarhii.
Personal, am nevoie de reviste pe hîrtie. De cărţi pe care să le răsfoiesc. Dar nu e mai puţin adevărat că prin intermediul revistelor electronice am luat contact cu unele din cele mai bune texte apărute recent, sau că am citit romane datorită bibliotecilor online, la care am ajuns căutînd cuvinte-cheie pe Google. Am foarte multe cărţi în computer - de la Dostoievski, Scott Fitzgerald, Rabelais, pînă la antologii de la Editura LiterNet sau e-book-uri de pe Respiro, Noesis.
E o mare diferenţă între a citi o carte legată, cu paginile abia tăiate, mirosind a tipar proaspăt, caracterizată de o anumită concreteţe, care e un obiect în sine, şi a citi acelaşi text pe laptop, telefon mobil ultra-dotat sau pe PDA, în variantă PDF, descărcat de pe un site web. A doua variantă poate fi frustrantă din punctul de vedere al simţurilor auxiliare pe care ne-am obişnuit de mici să le folosim cînd citim şi de care noul medium te privează. O carte pe hîrtie e mult mai senzorială decît un e-book. Într-un fel, raportul dintre cele două tipuri de lectură mi se pare similar cu cel dintre o dragoste trăită din toate punctele de vedere şi un amor platonic. Spun asta pentru că, în prezent, înlocuirea hîrtiei cu un monitor este pentru mulţi un handicap în citirea unui text. Poate în viitor ne va stînjeni mai mult suportul de hîrtie, atît de bine ne vom fi obişnuit cu cititul pe computer. Şi cum în zilele noastre aproape tot se mută pe net, cred că acceptarea acestei noi posibilităţi de lectură e o chestiune care ţine de timp şi de adaptabilitatea fiecăruia.
Scriitorul pe net nu este altceva decît scriitorul pe hîrtie. Există texte româneşti a căror tematică este realitatea virtuală şi care au apărut pe suport tradiţional (Chei fierbinţi pentru ferestre moi de Adrian Oţoiu, Ultim@ vrăjitoare de Alina Nelega (care va apărea în curînd şi la LiterNet, n.r.), Mesi@ de Andrei Codrescu). Există texte despre net care au apărut pe net, dar care ar putea la fel de bine apărea şi pe hîrtie (lovem@il project-ul meu, de pildă, ar putea fi un foarte frumos mini-volum pe hîrtie). Există, de asemenea, o mulţime de texte canonice, scrise înainte de apariţia internetului, pe care azi le citim în formate MS Reader, PDF, MobiPocket etc.
Internetul a creat mai mult spaţiu - nu degeaba s-a inventat termenul de cyberspace - şi poate însemna multe: e un sistem, un mod de a accesa rapid informaţii, un instrument de comunicare, o lume virtuală care o parazitează pe cea "reală"... Cred că momentul în care s-a scris pentru prima dată www.....com într-un browser marchează apariţia unui fenomen care a schimbat lumea.
Şi mai cred un lucru: după apariţia internetului nu se mai poate scrie ca înainte, indiferent dacă medium-ul în care publici este electronic sau tradiţional.
I.S.: Care crezi că ar fi partea negativă a net-ului, asta dacă e să fii de acord cu sintagma conform căreia orice lucru pozitiv are şi o parte negativă?
A.C.: Sînt adepta net-ului, sînt dependentă de el, îl iubesc. Mi-e greu să critic ceva ce iubesc. Sigur... viruşii, spam-urile... şi alte astfel de lucruri sînt destul de neplăcute. Cu toate astea, din punctul meu de vedere, principalul defect al internetului este faptul că încă nu-l am acasă.
I.S.: Ce speri pentru ziua de mîine, Anda? Ce vis vrei să ţi se împlinească?
A.C.: Am mai multe dorinţe neîmplinite. Aş vrea să locuiesc mai spre centrul Bucureştiului, aş vrea să am destui bani încît să pot scrie în linişte şi să călătoresc mai mult, aş vrea un cîine, mi-ar plăcea să nu mai simt nevoia asta incredibilă de a fuma tot timpul, aş vrea să mă transform într-o persoană mai puţin dificilă, mai puţin stresată, mai puţin instabilă. Sigur că toate aceste dorinţe nu mi se vor împlini mîine, dar, cine ştie, poate în timp şi pe rînd îmi vor reuşi măcar unele din lucrurile pe care încerc să le fac.
