Lucian Dan Teodorovici: Mă aşez să scriu, curios să aflu ce vor face personajele mele

Cornel Mihai Ungureanu: Cînd şi cum s-a produs întîlnirea ta cu Editura Polirom? Cine erai atunci?

Lucian Dan Teodorovici: Dacă te referi la întîlnirea, să-i spunem, decisivă, ea s-a produs în 2001, mai exact în luna martie. Atunci m-am şi angajat. Eram, la vremea aia, secretar general de redacţie la revista Timpul, de vreun an şi jumătate. Îmi apăruseră deja două cărţi, ambele la edituri mici, fireşte - la acea vreme nici nu prea aveai cum să debutezi la o editură mare. În plus, mai lucrasem la două edituri, deşi fără a fi plătit: prima, Editura OuTopos, înfiinţată chiar de grupul cultural cu aceeaşi denumire, pe care am "construit-o", ca să zic aşa, împreună cu Florin Lăzărescu şi cu poetul Codrin Dinu Vasiliu. Apoi, am lucrat scurtă vreme la Editura T, de pe lîngă revista Timpul. În mare, cam asta eram.

Iar ca să revin la întîlnirea propriu-zisă, nu e nimic spectaculos în ea, dar a fost şi este frumos ce a urmat: directorul general al Editurii Polirom, domnul Silviu Lupescu, mă remarcase în revista Timpul, îşi făcuse, spun asta glumind puţin, un mic dosar al meu, apoi m-a chemat la un interviu. Şi am fost angajat iniţial într-un post oarecum similar celui de la Timpul - secretar de redacţie. Spun "oarecum" pentru că aici a căzut din denumire termenul "general" :).

C.M.U.: În 2003 ai făcut însă un salt, devenind redactor-şef la Polirom. Cum ai primit vestea şi cum te-ai simţit, la început, în această nouă ipostază profesională?

L.D.T.: Păi, n-a fost vorba, de fapt, despre un salt. Începînd cu 2001 şi cu prima mea funcţie din Polirom, cea de secretar de redacţie, lucrurile au evoluat treptat. Repede, dar nu în salturi. Am devenit mai întîi redactor, apoi redactor-şef adjunct, vreme de şase luni, abia pe urmă redactor-şef. Prin urmare, n-a fost neapărat un şoc, am putut să învăţ lîngă oameni care deja ştiau foarte bine ce fac.

Normal că-i greu la început, e dificil şi acum, de altfel. Polirom scoate în fiecare zi cîte o carte - te gîndeşti doar la asta şi e de-ajuns. Dar, crede-mă că nu-s platitudini, nu spun asta din convenienţă, e aici o echipă în cam tot ceea ce înseamnă cuvîntul ăsta. Adică e un lucru pe care-l simţi. Toţi cei din jur contribuie la apariţia unei cărţi, fiecare pe "segmentul" lui, de la achiziţia ei, contracte şi copyright, trecînd prin fazele redactării, ale tehnoredactării, partea de grafică, partea de promovare şi apoi cea comercială, fiecare ştie foarte bine ce are de făcut. Uite, asta vreau să spun de fapt: am senzaţia că pe fiecare om din Polirom îl preocupă cu adevărat fiecare carte care este editată la noi. Aşa, munca devine mult mai uşoară.

Iar eu am avut o groază de satisfacţii în munca asta. Şi altă groază de decepţii, dar, mă rog, alea ţin de ce nu reuşeşti să faci sau ce nu faci bine. Pentru că se mai întîmplă şi lucruri de genul ăsta. Greşeşti ceva în privinţa unei singure cărţi, primeşti reproşurile autorului, ale vreunui cititor şi lucrurile astea te afectează mult timp, chiar dacă în perioada următoare primeşti zeci de felicitări şi alte cele pentru numeroase alte cărţi. Adică, te rog să mă crezi, au fost greşeli din cauza cărora mă trezeam de cîteva ori pe noapte, după cîte un coşmar, cu sudori reci. O fi de rîs pentru cineva care priveşte din afară să ai coşmaruri cu cărţi, dar mie mi se întîmplă: văd prin vise cuvinte scrise greşit, date false scăpate de vreun redactor, iar asta mă sperie mai mult decît... Mă rog, nu mai insist. Revin însă la ceea ce rămîne şi contează: mă consider un norocos pentru că am posibilitatea să lucrez cu mare plăcere şi, după cinci ani de "uzură", uneori cu mari entuziasme.

C.M.U.: Cum s-a născut "Ego. Proză" şi care crezi că va fi evoluţia acestui proiect? Ştiu titlurile pe care le-aţi publicat, îmi poţi spune însă cît de multe manuscrise aţi respins? Toate textele primite trec prin mîna ta, înainte de a ajunge la referenţi? Ce se întîmplă atunci cînd părerea ta despre o carte diferă de a lor?

L.D.T.: Mă tem că răspunsurile mele or să-ţi pară nişte promo-uri la colecţie, aşa că încerc să evit clişeele gen: "Ego. Proză" "plutea în aer", "se crease un orizont de aşteptare" etc. Şi-ţi spun aşa: ca prozator, visam deja de ani buni, alături de Florin Lăzărescu, care era pe atunci PR-ul editurii, la o colecţie de proză românească. Deja ştiam că se scrie mult, uneori chiar şi bine :). Aşa că ne-am dus cu jalba în proţap şi cu inima în dinţi la directorul Editurii Polirom, şeful nostru, domnul Silviu Lupescu, să-i propunem unele şi altele. Norocul nostru a fost că Silviu Lupescu, la rîndu-i, începuse să fie interesat de proza românească. Apăruse la noi, dau numai un exemplu, cartea lui Radu Pavel Gheo, Adio, adio, patria mea, pe care eu o consider un roman, carte ce a fost foarte bine primită. Aşa se face că, după ce directorul editurii s-a consultat cu mai multe persoane, printre care criticii Luminiţa Marcu şi Costi Rogozanu, care au contribuit foarte mult cu entuziasmul lor la crearea colecţiei, m-a chemat la el prin noiembrie 2003 şi mi-a zis să pun pe hîrtie un proiect. Mă rog, proiectul a fost destul de vag, nu aveam foarte multe propuneri în acel moment, dar am vorbit apoi şi cu domnul Dan Petrescu şi cu alţi oameni interesaţi de fenomen, iar în mai 2004 am putut veni la Bookarest cu "Votaţi literatura tînără", logo-ul deja arhicunoscut, a cărui idee i-a aparţinut lui Florin Lăzărescu. Uite, am făcut deja o groază de nominalizări, pentru că la proiectul ăsta au muncit mulţi oameni, şi mi-e teamă să nu supăr pe cineva, să nu uit. Ideea e că a fost un proiect de echipă, unul reuşit.

Cît priveşte manuscrisele... Editura a respins, cu siguranţă, cîteva sute pînă acum. Pot să-ţi spun că, în momentul de faţă, publicăm cam două cărţi din cincizeci de manuscrise. Şi nu cred că exagerez deloc. Fiecare manuscris trece, într-adevăr, prin mîna mea. Într-o fază preliminară. Sînt producţii pe care le respingi imediat, fiind evident nepublicabile. Pe acelea nu mai are rost să le trimit referenţilor. În momentul în care trimit însă ceva către referenţi, rolul meu rămîne acela de a prezenta proiectul consiliului editurii. Adică dacă un manuscris trece de această selecţie preliminară pe care o fac, recomandarea referenţilor devine decisivă. Eu nu mă pot prezenta în faţa consiliului cu o carte care să aibă doar recomandarea mea. În afară de ea, trebuie să aibă cel puţin alte două recomandări. Prin urmare, ţi-am răspuns şi la partea finală a întrebării. Aş mai adăuga însă că, pînă acum, nu s-a întîmplat ca o carte care mie mi s-a părut foarte bună să fie respinsă de referenţi. Dacă se va întîmpla asta, vom apela şi la alţi oameni, care să "medieze" :).

C.M.U.: "Ego. Proză" a fost apreciat, în general, în presa noastră ca un proiect reuşit. Este el unul viabil şi din punct de vedere financiar, pentru editură? Unii dintre critici şi alţii dintre cititori consideră că volumele apărute în această colecţie sunt inegale valoric (lucru valabil, de altfel, pentru orice colecţie). Veţi merge în continuare mai mult către lărgirea bazei de selecţie sau veţi promova autorii care au confirmat? Ce pondere are succesul de piaţă al unui prozator în evaluarea unui manuscris al său?

L.D.T.: Întrebarea asta, cu partea financiară, mi se adresează extrem de des, iar eu am un singur răspuns: de la bun început, colecţia nu a fost concepută în sensul de a aduce un uriaş profit imediat - şi orice om care cunoaşte situaţia literaturii române îşi dă seama de asta. Noi am făcut o strategie pe termen lung însă - şi atunci pot să-ţi spun că sîntem exact în coordonatele pe care le-am vizat de la bun început. E o colecţie care rezistă şi din punct de vedere financiar, bineînţeles, dar nu asta, partea materială, a fost principala noastră ţintă. În concluzie, este o colecţie care mulţumeşte, în continuare, editura.

Cît despre critici, aş vrea să fac o remarcă generală în primul rînd: nu pot să pricep, în ruptul capului, de ce unii critici simt nevoia să generalizeze ignorînd date esenţiale, cum ar fi, spre exemplu, vîrsta biologică sau vîrsta literară a autorilor. Sigur că, dacă luăm "Ego. Proză" ca întreg, sînt publicate în ea volume inegale valoric. Dar observaţia asta ar fi avut îndreptăţire, poate, dacă această colecţie a noastră şi-ar fi propus, de la bun început, nişte criterii de genul: publicăm numai autori în vîrstă de fix 33 de ani şi opt luni, care au fix trei cărţi la activ, cărţi care au avut, fiecare în parte, fix 17 cronici şi aşa mai departe. Da, aşa i-am fi putut judeca în bloc şi am fi putut să spunem că nu-s egali valoric, ceea ce ar fi fost o mare slăbiciune a colecţiei. Altfel, cădem în ridicol. Cum să fie egali valoric dacă au apărut scriitori de 20 şi ceva de ani lîngă alţii de 60 şi ceva de ani? Şi ăsta ar fi numai un singur aspect. Referenţii noştri recomandă publicarea unor cărţi în funcţie de anumite criterii: publicăm, să spunem, numai ceea ce este notat de la 8 în sus. Aşa se face că sînt publicate şi cărţi de 8, şi cărţi de 10.

Pe viitor, ca să ajung la următorul subpunct al întrebării tale, nu ne-am schimbat criteriile. Prin urmare, în acest moment, baza de selecţie continuă să se extindă. Şi, sigur, îi publicăm pe autorii care au confirmat. Dar aici vreau să-ţi spun ceva: deşi au confirmat, chiar şi cărţile lor noi ajung la referenţi. Iar referenţii primesc manuscrisele fără numele autorilor. Aşa că analiza lor se face exclusiv pe text chiar şi la autorii noştri care şi-au creat deja un nume, care au luat numeroase premii ş.a. Şi, astfel, ţi-am dat răspunsul şi la ultima întrebare: de vreme ce referenţii nu cunosc numele autorului în momentul în care evaluează cartea, n-au cum să ia în calcul notorietatea sa, succesul său de piaţă.

C.M.U.: S-ar putea crede, din ce spuneai mai devreme, că două cărţi nu pot fi egale valoric (nu putem pune un astfel de diagnostic decît în termenii unei relativităţi confortabile), dacă autorul uneia are 63 de ani, iar al celeilalte are 25. Asta mă face să simt o oarecare nedumerire, pe care poate mi-o risipeşti înainte de a vorbi despre scriitorul Lucian Dan Teodorovici. Spuneai, într-un interviu, că singura carte a ta care te mulţumeşte, chiar şi după ce a apărut, este Circul nostru vă prezintă:. Ai o legătură specială (emoţională) cu acest volum sau e o apreciere, în măsura posibilităţilor, obiectivă?

L.D.T.: Nu, eu sper să nu se înţeleagă ceea ce spuneai tu: aş fi inclus mult mai multe criterii, dacă era să discut aplicat aici. Pentru că am vrut totuşi să nu lungesc discuţia pe subiectul respectiv, îl dădeam ca exemplu doar pe cel al vîrstei. Sigur că două cărţi pot fi foarte bune (şi, cum de altfel ai spus, nu neapărat egale valoric, pentru că ar trebui să avem instrumente foarte exacte în analiza valorii), indiferent de vîrstele autorilor lor. Dar mie mi se părea că se înţelege, folosind fie şi acel unic exemplu, ceea ce vreau să spun în general în privinţa judecăţii critice...

Acum, trecînd la întrebarea ta, cred că spuneam ceea ce ai amintit tu despre Circul... într-un interviu mai vechi. Sau poate că am ajuns să-mi schimb cam repede opiniile, cine ştie, cert e că afirmaţia aia nu se mai potriveşte în prezent. Ţin mai mult acum la ediţia revăzută şi (consistent, zic eu) adăugită a romanului Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi. Prin urmare, numai obiectiv nu pot să zic că aş fi. Doar sincer, într-un anumit moment al vieţii mele.

Circul nostru vă prezintă:, drept să-ţi spun, nu mă mai "convinge" în momentul ăsta. Lucru ce a început să se întîmple în momentul în care, să tot fie două-trei luni de-atunci, l-am recitit. Şi m-am enervat teribil: astăzi l-aş scrie mult mai bine, aş profita de nişte portiţe pe care le-am deschis firav în roman, aş contura mai ferm personajele... Dar n-o să mai fac asta. Am vrut să-mi recuperez romanul de primă tinereţe, amintitul Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi, şi am făcut-o, zic eu, destul de bine. În privinţa Circului însă, recuperarea personală nu se va mai produce, din cel puţin două motive: primul, că aş părea un autor care nu mai e capabil decît să-şi rescrie propriile cărţi; al doilea, pentru că, totuşi, n-aş avea atît de mult de refăcut precum la celălalt roman. Şi, prin urmare, aş simţi că e ceva artificial. Ceea ce nu s-a întîmplat cu cartea mea de debut: acolo am simţit practic că o scriu din nou - m-am pliat perfect pe universul creat atunci, dar am modificat chiar şi personalitatea personajelor, nu mai vorbesc de întîmplări. Oricum, aceea a fost o experienţă pe care, o spun cu mîna pe inimă, n-o s-o mai repet. Deci, în afara Extratereştrilor mei, restul cărţilor vor rămîne aşa cum sînt. Şi nimeni nu mă opreşte să scriu altele mai bune, dacă sînt, într-adevăr, capabil s-o fac. Eu mă amăgesc cu gîndul că sînt.

C.M.U.: Am citit doar această a doua variantă a Extratereştrilor. Ca şi în alte scrieri ale tale, o pondere importantă (aş spune că nu lipseşte din nici o pagină) o are umorul (în care sunt îmbrăcate, de multe ori, personaje sau situaţii tragice, în fond). Daniel Cristea-Enache vorbea în prefaţa cărţii despre "frica teribilă de ridicol" a personajului central, unul "de rîsu'-plînsu'", a cărui poveste de iubire îl făcea pe critic să te suspecteze de lecturi atente din Kundera. Frica de ridicol nu îl opreşte pe eroul cărţii tale de la scene de umilinţă extremă (cînd îi sărută picioarele hipioatei, pare a fi cel mai la îndemînă exemplu) şi de la numeroase gesturi patetice, care, m-au dus cu gîndul, în unele momente, la clasicii ruşi (la Idiotul lui Dostoievski, ca să particularizez). Îmi pare că apeşi adeseori pe pedala grotescului şi aş vrea să ştiu ce simţi pentru personajele astea, uneori caricaturizate, care discută chestiuni de genul: "- Trăim o dramă; - Îhî. Una atroce", care citesc ferpare sau solicită cu fervoare un cadou de Moş Niculae, care comunică, prin vagin, cu spiritele extraterestre, care ratează sinucideri şi, înainte de a intra în dubiţă, îşi spun: "Sînt singur. Nimeni nu mă iubeşte. Pe cuvînt."?

L.D.T.: Frica de ridicol nu numai că nu-mi opreşte personajele să se autoumilească, dimpotrivă, tocmai ea provoacă umilinţa la care făceai referire. Există, într-adevăr, la mai toate personajele mele această frică de ridicol, aşa cum foarte fain observa Daniel Cristea-Enache (şi m-am bucurat mult că a punctat asta), care se transformă, în timpul povestirii, într-un vehicul al ratării. Tema literară dragă mie nu e sinuciderea, cum s-a mai spus, ci ratarea. Despre ratare scriu permanent, ratarea e un subiect care mă atrage enorm, pentru că în el sînt incluse mai multe alte subiecte: iubire, singurătate, frică, obsesie etc. Iar despre ratare nu mai poţi scrie astăzi ignorînd una dintre laturile ei: grotescul, patetismul, ridicolul omului aflat cu acest spectru în faţă. Aşa m-am trezit abordînd o temă gravă cu umor, cu ironie. N-am vrut să fac asta, dar am fost obligat. Şi mi-a plăcut. Şi-mi place.

Întrebarea ta ultimă e mai grea, pentru că nu-mi dau seama ce simt faţă de personajele mele. Mie îmi sînt, în genere, foarte simpatice, pentru că, în mintea mea, fiecare cădere în ridicol a lor e generată de ceva, e pusă într-un context pe care de multe ori refuz să-l redau în ceea ce scriu. Pentru că un personaj de-al meu e compus din trăsăturile mai multor personaje pe care le-am întîlnit de-a lungul vieţii. De exemplu, personajul central din Extratereştrii trăieşte cîteva, puţine, ce-i drept, întîmplări trăite chiar de mine. Are însă o parte dintre trăsăturile unui fost coleg de cămin, foarte drag mie, la care am adăugat un pic din penibilul unei alte persoane foarte interesante, plus ghinionul în dragoste al unei a treia persoane. Toate astea fac, să zicem aşa, la întîmplare, cam 50% din personalitatea lui. Celelalte 50 de procente sînt ficţiuni. Sau, mai bine zis, realităţi greu identificabile chiar de mine însumi. Înţelegi deci de ce nu pot să simt ceea ce vor simţi cititorii în momentul în care îmi descoperă personajul: pentru că eu, într-un anume context din carte, îl identific cu acel prieten al meu foarte drag; în alt context, îl văd la fel de penibil precum acea persoană despre care nu vreau să dau amănunte în interviul ăsta şi aşa mai departe. Una peste alta, important e că nimeni, nici unul dintre prietenii mei, nu se recunoaşte în vreunul dintre personajele mele. Mă tem doar de faptul că, de-acum încolo, după ce vor citi ce ţi-am spus ţie, vor fi mult mai atenţi :).

C.M.U.: Ratarea pare să fie o temă literară generoasă, căci poţi rata în multe feluri şi în toate părţile. Mă gîndesc, de exemplu, la povestirea ta, Gumă de mestecat, din volumul Atunci i-am ars două palme, pe care o găsesc emblematică, din punctul ăsta de vedere. Am citit-o de cîteva ori, îmi pare excelent construită, finalul m-a surprins însă de fiecare dată: pînă în clipa în care naratorul loveşte ţiganca aia care are ghinionul să îi ofere un pachet de gumă de mestecat (inclusiv acel moment), acţiunea şi personajele îmi sunt cît se poate de plauzibile. Pe ultimele rînduri, povestea explodează (din punctul meu de vedere).

1. Cum construieşti finalul unei proze: îl ştii de la început, coteşti brusc într-o direcţie nouă sau lucrurile stau altfel?

2. Te-a încercat (te încearcă) vreodată frica de ridicol, ca scriitor? În ce situaţie ai considera că ai ratat, din punctul ăsta de vedere? (Pot fi mai multe exemple)

L.D.T.: Bun, în ce priveşte finalurile mele, care "explodează" uneori, aşa cum eufemistic şi simpatic ai spus tu, vrînd cumva să mă protejezi, am o explicaţie. Dar n-o s-o dau, pentru că tare nu-mi place să-mi povestesc intenţiile. Totuşi, ceea ce spui e foarte adevărat: în Gumă de mestecat, ca să mă refer la exemplul dat, totul e plauzibil pînă la final. Pînă în acel moment în care nefericirea face ca o ţigancă să vină să-i ofere gumă de mestecat protagonistului. Acolo totul devine buf, dar sînt sigur că ai observat asta şi la alte proze ale mele. O sugestie în privinţa a ceea ce încerc tot o să-ţi dau aici: eu privesc finalul ca o ratare a... ratării decente. Nu mai insist însă pe subiect.

Să răspund deci la cele două întrebări punctuale:

1. Dacă aş şti finalul dinainte, proza n-ar mai avea nici un farmec. Asta-i părerea mea, dar sînt mulţi, foarte mulţi scriitori care cred altceva, care consideră chiar că e obligatoriu să ştii exact încotro mergi. Poate acei scriitori, îmi spun eu, sînt mai profesionişti decît mine. Şi nu-s deloc ironic! Eu însă, cînd scriu, plec de la personaje şi de la o temă, nu de la un subiect. Ştiu că vreau să spun ceva, ştiu exact ce vreau să spun de fapt, dar mă las purtat de subiect pînă în momentul în care simt că am spus ceea ce trebuia. Asta mă face să mă aşez în faţa calculatorului frecîndu-mi palmele de bucurie, curios să ştiu eu însumi ce vor face în continuare personajele mele. Pe cuvînt, aşa se întîmplă. De asta îmi place enorm să scriu. Pentru că povestea mă captivează şi pe mine, eu sînt deci primul cititor. Dacă nu îmi place unde-am ajuns, cu siguranţă n-o să le placă nici altora. Şi-atunci, arunc cele trei, cinci, zece zile de muncă de pînă atunci, fără prea multe regrete.

2. Nu mi-e teamă de ridicol faţă de prozele care au trecut CTC-ul meu. Ştiu că nu sînt genial, dar nici nu cred că-s un scriitor slab. Dacă sînt eu mulţumit de ce dau drumul pentru tipar, ştiu că pot primi critici, uneori dure, dar nimeni n-o să poată să mă trimită să pasc oile şi să renunţ la scris. Decît cu răutate.

Pe de altă parte însă, sînt convins că am avut unele ratări ca scriitor. Adică sînt lucruri care acum nu-mi mai plac deloc. Proze ce n-ar fi trebuit publicate (repet, fără a fi însă, cred eu, ridicole). Cărţi care n-ar fi trebuit publicate. De exemplu, nu-s mulţumit decît, să spunem, de jumătate din ceea ce am strîns între copertele volumului Atunci i-am ars două palme. M-am grăbit, n-am avut limpezimea necesară strîngînd toate acele proze în volum. Partea a doua, de exemplu, Să ne ierte Pistruiatul, a fost scrisă într-un moment în care nu eram deloc în cele mai bune clipe ale mele. În luna ce a urmat morţii mamei mele. Toată durerea pe care o aveam atunci s-a transformat într-o nostalgie teribilă în scris, încărcată uneori de patetisme total neartistice. Ei, şi-ar mai fi şi altele în privinţa acestei cărţi... Apoi, o ratare a fost faptul că n-am mai ţinut Circul nostru vă prezintă: încă vreo doi ani în sertar. E o temă foarte, foarte mare acolo, aşa o simt şi-acum, pe care aş fi redat-o azi mult mai bine. Totuşi, nu consider deloc romanul ca fiind unul ratat. Am avut aproape 25 de cronici la el, dintre care vreo 20 chiar foarte bune, una singură negativă - dar aceea foarte importantă, a lui Daniel Cristea-Enache. Care, altfel, mi-a susţinut foarte mult Extratereştrii şi a scris chiar prefaţa cărţii, cum ai amintit. Prin urmare, nu-mi pot găsi scuza că a vrut să fie rău cu mine :). Dar, crede-mă că nu-s deloc ipocrit, cronica lui negativă mi-a făcut mult bine, pentru că am văzut nişte lucruri pe care, altfel, le-aş fi ignorat în continuare. Şi am putut vedea asta tocmai pentru că nu-l puteam şi nu-l pot bănui defel de lipsă de onestitate.

În concluzie, am mai ratat unele lucruri ca scriitor, dar fiecare ratare se adună acolo, la experienţă. Cel mai mult ratez însă, tot ca scriitor vreau să spun, acum. Şi asta din pricina lipsei de timp. Cred c-o să mai las să treacă, din această cauză, dar şi din altele, doi-trei, poate chiar cinci ani pînă cînd o să-mi public următoarea carte. Şi n-o s-o public decît după ce o s-o ţin vreun an în sertar, ca să nu regret deloc pe urmă.

C.M.U.: 20 de cronici foarte bune, una singură negativă - şi nu îl suspectezi pe critic că a vrut să fie rău cu tine. Acorzi prezumţia de onestitate şi celor care au scris de bine? Crezi că acest raport s-ar fi păstrat, dacă tu ai fi, să spunem, un profesor care duce o viaţă retrasă într-un sat sucevean?

L.D.T.: Interesantă întrebare, iar răspunsul care s-ar aştepta aici ar fi cel negativ. Şi totuşi, fără a răspunde direct, hai să-ţi spun cum stăteau lucrurile cînd a apărut Circul nostru vă prezintă:, cartea despre care vorbim. Eram nou-venit în Polirom, în funcţia de secretar de redacţie, una mai puţin importantă decît cea de redactor, de exemplu. În cartea publicată însă am evitat să dau cel mai mic amănunt despre relaţia mea cu Poliromul. Aşa se face că toate cronicile s-au referit fie la redactorul de la Timpul care eram, fie la scriitorul despre care se auziseră foarte puţine lucruri pînă atunci. Majoritatea celor care au scris despre carte habar n-aveau că lucrez la Polirom pe-atunci. Doar domnul Şerban Foarţă, care mi-a făcut bucuria unei cronici în România literară, ştia, dar ar fi culmea să-l suspecteze cineva pe el de nu ştiu ce interese. Deci eu zic că-i cazul să-i "bănuim" mai mult pe critici de onestitate decît o facem de obicei. Şi, uite, ca o adăugire care punctează ceea ce am spus: la Atunci i-am ars două palme am avut pînă-n 10 cronici, poate chiar mai puţine, dintre care doar vreo două foarte laudative, restul călduţe. În acel moment se ştia deja că sînt redactor-şef. Despre Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi, ediţia Polirom, încă nu mă pot pronunţa. Dar, spre bucuria mea, am observat la criticii pe care îi cunosc că ţin prea mult la onestitatea lor ca să se apuce să scrie din vreun fel de datorie ori din alte motive ascunse. De exemplu, criticii de care mă simt eu cel mai apropiat, pe unii chiar îi consider prieteni, n-au scris un rînd despre cartea mea. Şi bine-au făcut. Teama mea cea mai mare acum e să nu mă împrietenesc cu prea mulţi, că pe urmă n-o să mai scrie nimeni despre cărţile mele :).

C.M.U.: Cine vrei să fii în literatură? Şi pentru că am vorbit despre ratări: ce împliniri ţi-a adus sau crezi că ţi-ar putea aduce scrisul?

L.D.T.: Cine vreau să fiu în literatură? Nu ştiu, nu m-am gîndit, nu prea visez, cel puţin de cîţiva ani, cu ochii deschişi în privinţa literaturii. Vreau, dacă e să spun aşa, fără prea multe cugetări pe temă, să fiu un scriitor pe care cititorul să nu-l uite uşor după ce-i închide cartea. Vreau să reuşesc să-l fac pe omul care a terminat de citit ultima pagină să rămînă măcar cinci minute cu cartea mea în mînă şi să privească aiurea, pe geam, fără gînduri, doar cu o senzaţie. Atît, vreau să-i las cititorului o senzaţie. Măcar cîteva minute. Ştiu că sună bombastic, nu-mi plac deloc asemenea declaraţii pentru că ascund în ele ceva artificial. Dar m-ai pus să mă gîndesc, m-am gîndit şi, uite, chiar asta ar fi fain, asta vreau, asta am simţit că trebuie să-ţi spun şi asta am spus.

În rest, în literatură, cu "L" mare sau fără, nu m-am prea gîndit cine vreau să fiu. Nu prea visez eu nici la premii, mă distrează chiar obsesia Nobelului în România. Nu ştiu cum o să evoluez, cît timp voi avea să scriu, nu ştiu cîtă experienţă reală o să reuşesc să mai acumulez în privinţa asta. Şi, cu atîtea necunoscute, nu pot să-ţi spun acum nici că îmi doresc sau nu să ajung cineva, ceva... Însă îmi place tare mult să scriu. Şi cam asta ar fi şi împlinirea. Cînd faci ceva ce-ţi place, cînd ai şansa să-ţi fie şi publicate cărţile, pentru a vedea şi alţii ce poţi să faci, cînd ai parte de reacţii la ceea ce faci - toate astea-s deja împliniri, bucurii foarte mari. Toate astea mă fac să gîndesc şi să spun, ori de cîte ori am ocazia, că-s un om foarte norocos. Şi nu prea ştiu ce altceva mi-aş putea dori din punctul ăsta de vedere.

C.M.U.: Ai cîştigat ("corectează-mă dacă greşesc"), împreună cu Florin Lăzărescu, un concurs de scenarii pentru postul de televiziune Antena 1. Despre ce e vorba şi ce înseamnă pentru tine să scrii scenariu? Ar putea să devină o opţiune prioritară pentru scrisul tău? Te mai tentează să scrii o carte pentru copii? Păstrezi nostalgia salvării eroului care nu sfîrşea tocmai bine într-un volum citit în copilărie?

L.D.T.: N-am cîştigat, uite că te corectez, pentru că n-a fost un concurs. Am fost pur şi simplu solicitaţi (de fapt, ca să fiu cinstit, Florin a fost solicitat, ulterior cooptîndu-mă şi pe mine în proiect) de firma producătoare, Media Factory, pentru un serial-satiră de desen animat, anume Animat Planet. E un proiect al grupului Divertis, mai exact al lui Toni Grecu, la care colaborăm şi noi, eu cu Florin Lăzărescu, cu scenarii. Şi, într-adevăr, e difuzat de Antena 1. Dar noi nu lucrăm direct cu cei de la Antenă, ci cu oamenii de la Media Factory şi cu scenaristul-şef, Toni Grecu.

Am cîştigat însă altceva: am participat la un concurs organizat de TVR şi TVR Cultural cu un documentar despre comunism, intitulat Comunismul la gura sobei, în aproximativ 20 de episoade. Şi a fost selectat proiectul nostru, la care deja am început munca propriu-zisă. E o chestie foarte faină să lucrezi la un documentar, o docu-dramă, de fapt. Scenariul ne aparţine mie, lui Florin şi lui Marius Theodor Barna, care este şi regizorul documentarului.

Ce înseamnă pentru mine să scriu un scenariu? În primul rînd, posibilitatea de a lucra împreună cu prietenul meu, Florin. Visăm de vreo 10 ani să scriem împreună o carte, ceva. Dar n-am reuşit: fiecare a avut proiectele lui literare, aşa că toată colaborarea noastră a însemnat pînă acum să ne lăudăm reciproc :), dar mai ales să ne criticăm, uneori în discuţii interminabile care ajungeau în pragul unor certuri cu iz definitiv, cărţile. Iar acum, pe scenarii, ni s-a ivit prilejul. De altfel, în afară de un proiect al lui Florin, Lampa cu căciulă, un scurtmetraj care-i aproape gata (nu mă refer doar la scenariu, ci filmul e gata), ne-am decis să lucrăm pe scenarii numai împreună. Măcar pe cele de televiziune. Au mai apărut în ultima vreme şi alte oferte, unele foarte tentante, să vedem cîte dintre ele se vor concretiza. Pentru că, uite, din lipsa timpului a trebuit să renunţăm deja la un proiect care ne-a fost oferit, un serial poliţist. Zic asta ca să pregătesc răspunsul la o altă întrebare de-a ta: dacă scenariile ar putea să devină o opţiune prioritară pentru scrisul meu. Iar răspunsul, cam ezitant, ce-i drept, e următorul: nu pot deveni prioritare, întrucît orice scriitor cred că se simte mai bine în literatura propriu-zisă, unde relaţia dintre scrisul lui şi public e directă. În film, fie el serial, scurtmetraj sau lungmetraj, intervin alţi factori, de la viziunea regizorului pînă la jocul actorilor, care sînt, de multe ori, mai importanţi decît scenariul. Nu pot deveni deci prioritare ca dorinţă, dar mă pregătesc, dacă o fi să fie, să mă axez o vreme pe scrierea de scenarii, pentru că, de ce să nu fiu sincer, sînt şi mult mai bine plătite. Şi-apoi, nimeni nu mă opreşte să mă şi bucur scriind un scenariu. Dar la literatura propriu-zisă, te asigur, nu renunţ, sub nici un chip. Doar că nu mai vreau să mă grăbesc, am mai spus asta, cu publicarea. Şi simt eu că o pauză mai lungă îmi va face bine.

În fine, în privinţa poveştii pentru copii, visez în continuare la ea. Numai că, în momentul de faţă, nu mă simt capabil de aşa ceva. Poate pe la 50-60 de ani, dac-o fi să ajung pîn-acolo, o să reuşesc. Ştii ce-i (oarecum) ciudat: după ce am spus într-un dialog cu Mariana Codruţ, publicat în Contrafort, despre dorinţa mea de a scrie o poveste, am primit propuneri să particip la unele proiecte de cărţi de poveşti, mi s-a livrat chiar un subiect, iar oamenii văd că mă tot întreabă: cînd scrii povestea aia? Ceea ce mă cam pune pe gînduri. Poate o s-o scriu mai repede. Dar nu înainte de a mă simţi pe deplin în stare s-o fac. Eu cred că a scrie o poveste fascinantă pentru copii e mai dificil, mult mai dificil decît a scrie o carte pe placul adulţilor.

C.M.U.: În prefaţa la Circul nostru vă prezintă:, dacă bine îmi amintesc, Liviu Antonesei spunea despre tine că eşti un tip "bîntuit de un exces de energie". Ai şi momente de apatie? Îţi acorzi şi clipe de leneveală? Cum arată ele? Şi încă o curiozitate: în aceeaşi prefaţă, există o frază despre nişte ciuperci pe care, probabil la vremea aceea, încercai să le cultivi împreună cu poetul Nimigean! Ce e, domnule, cu ciupercile astea? :)

L.D.T.: Liviu Antonesei e un om grozav, mult mai degrabă el fiind bîntuit de un exces de energie, care se transformă în rezultate de primă calitate, ceea ce-l face uneori să vadă şi-n alţii acelaşi lucru. Din păcate, la drept vorbind, eu n-am nici pe departe energia lui. Chiar dacă lucrez mult, o fac cu gîfîituri şi îndelungi oftaturi, cu poticneli şi dureri de cap. Prin urmare, n-am nimic împotriva lenevelii, chiar tînjesc să am cît mai multe astfel de momente. Şi se-ntîmplă să-mi acord cîte-o zi dintr-asta, în modul cel mai anost şi - ar zice unii - cel mai nerecomandat cu putinţă: mă vîr în pat şi mă uit la toate tîmpeniile de la televizor, de la Xena, prinţesa războinică, la Farmece sau alte seriale în mod normal teribil de plictisitoare. Dar asta se întîmplă rar. Totuşi, mă relaxez constant într-un anume fel: sînt mare amator de fotbal, "mănînc pe pîine" mai toate meciurile televizate. În plus, uite un motiv pentru care mulţi mă vor antipatiza, sînt un mare dinamovist. Aşa mă relaxez (bine, nu în ultimul timp, căci Dinamo numai relaxare nu le oferă suporterilor), aşteptînd cu nerăbdare, trăind cu intensitate meciul şi ascultînd, pînă tîrziu în noapte, tot felul de comentarii televizate. Iar din cînd în cînd, mă mai duc şi la stadion, la Poli Iaşi. Deşi am stadionul chiar în faţa casei (mă rog, am casa chiar în faţa stadionului), nu merg foarte des pentru că, orice aş face, nu pot deveni fan Poli Iaşi. Tot cu Dinamo îmi rămîne să sufăr. Şi să mă relaxez.

Iar de ciuperci speram să nu fiu întrebat. Dar, dacă s-a întîmplat, trebuie să răspund: în urmă cu cîţiva ani, vreo şase, O. Nimigean trecînd în vizită pe la mine şi văzîndu-mi demisolul, a conchis că-i tocmai bun pentru a cultiva acolo pleurotus. Şi de-aici, de la observaţia asta, nici eu nu mai ştiu cum am ajuns să pornim afacerea. Mă rog, să-i zicem afacere, în lipsa unui cuvînt mai bun. Una cu o groază de peripeţii, cu investiţii aruncate în vînt. Mai întîi, eu venind din Bucovina, iar Ovidiu Nimigean din Bistriţa, am comandat un camion întreg de coceni de porumb, referindu-ne la ceea ce rămîne dintr-un ştiulete după îndepărtarea boabelor. Urmau să fie mărunţiţi, trataţi, puşi în saci în amestec cu miceliu, apoi deja vedeam ciupercile frumoase răsărind şi îmbogăţindu-ne. Şi, după ce am plătit totul, ne-am trezit cu un camion de strujeni de porumb. În Moldova, strujenilor li se spune coceni, în timp ce atît în Bucovina, cît şi în Bistriţa cocenii înseamnă exact ce ne doream noi. Ca să vezi cum, doi scriitori fiind, ne-am împiedicat tot de cuvinte...

Apoi, după ce ne-am revenit şi-am făcut ceea ce era de făcut, am pregătit sacii, am pus miceliul în saci şi am aflat că trebuie udaţi, cu un vermorel, cam de 6 ori pe zi. Necazul a fost că, prea entuziaşti, am decis noi la un moment dat că de 6 ori e prea puţin, noi vrem ciuperci mai mari şi mai frumoase. Şi stăteam toată ziua cu vermorelul printre sacii noştri de pleurotus. Pînă au putrezit mai toţi. Şi aşa s-a dus prima recoltă.

A mai fost apoi o încercare, de data asta singur, Ovidiu se retrăsese. O încercare fericită într-o primă fază. Am reluat procesul, iar din această încercare, ultima, cu bani strînşi cu greutate, au ieşit nişte ciuperci de toată frumuseţea. Superbe, multe şi bune. Partea nefericită a făcut însă ca, exact în perioada în care ar fi trebuit să mă ocup cu comercializarea ciupercilor, mama mea să se interneze în spital, la Iaşi. Şi am stat lîngă ea, pînă în momentul în care a murit, nu m-au mai interesat, îţi dai seama, ciupercile. Soţia mea le-a dat tuturor cunoştinţelor noastre plase întregi de pleurotus, am pus la (nenumărate) borcane şi-am mai avut (pentru noi, dar şi pentru toţi cei care voiau) încă un an ciuperci. Ştii ce observ acum, amintindu-mi toate astea provocat de tine? Că şi poveştile mele reale sînt pline de umor, mă rog, de un comic buf, şi eşuează într-un tragism cu iz grotesc. Cam asta-i, în foarte mare, povestea cu ciupercile, care-a ajuns şi subiect de prefaţă...


(Interviu preluat din Prăvălia culturală, mai 2006)


Notă: Lucian Dan Teodorovici este autorul volumelor 96-00. Povestiri şi Audienţă 0, volume ce pot fi descărcate gratuit de pe situl Editurii LiterNet.