Nimeni nu ne iubeşte

Citiţi un fragment din această carte.


Lucian Dan Teodorovici - născut la 17.06.1975, în Rădăuţi. Este redactor-şef al Editurii Polirom, Iaşi. Membru în colegiul de redacţie al săptămînalului Suplimentul de cultură şi redactor al revistei Timpul, ambele din Iaşi. A publicat în numeroase reviste culturale din ţară, printre care: ArtPanorama, Discobolul, Familia, Contemporanul, Observator cultural, Orizont, Timpul, Dilema veche etc., precum şi în revista Wienzeile (Viena). Autor al piesei de teatru Inorogul, vasiliscul, elefanţii roz şi elefanţii galbeni, premiată de Ministerul Culturii din România, în 2000. Împreună cu Florin Lăzărescu, scrie scenarii pentru serialul Animat Planet Show, o parodie animată gîndită de Divertis şi difuzată de Antena 1. Volume publicate: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (roman), Outopos, 1999; Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (povestiri), Fundaţia "Constantin Brîncuşi", 2000; Circul nostru vă prezintă: (roman), Polirom, 2002; 96-00. Povestiri (povestiri), Editura LiterNet, 2002; Audienţă 0 (teatru), Editura LiterNet, 2003; Atunci i-am ars două palme (povestiri), Polirom, 2004.


Există, în lumea literară postrevoluţionară, o tendinţă clară de înregimentare ori afiliere benevolă - cu atît mai curioasă cu cît vechiul sistem, centralist şi dirijist, părea să ne fi vindecat de iluzia Marelui Mecanism social. Deşi individualitatea rămîne bunul cel mai de preţ al unui creator, valurile generaţiilor tinere s-au succedat după un acelaşi algoritm al adeziunii la un program bine stabilit şi definit, fie el "nouăzecist" sau "milenarist", neorealist ori neoexpresionist. Şi astfel, diferenţierea despre care vorbea E. Lovinescu s-a făcut vizibilă mai mult la nivelul grupurilor decît la cel al numelor proprii care le compun. Mulţi, prea mulţi dintre tinerii scriitori de azi urmează - cu un savuros conformism al "nonconformismului" - traseul provocărilor de tot felul, mizînd exclusiv pe mizerabilism şi pansexualism, cuvinte tari spuse pe şleau şi o artă literară egală cu zero. E formula cîştigătoare, reţeta succesului de piaţă, pe care criticii mai vîrstnici, înţepeniţi în prejudecăţi şi într-un tipar mental depăşit, nu o pot nicidecum înţelege. Spre ruşinea lor. Nici criticii tineri nu se află într-o postură prea comodă: ei trebuie să se plieze şi să le placă această nouă literatură, fiindcă, în ipoteza contrară, ne vor apărea ca nişte comentatori îmbătrîniţi înainte de vreme, ruginiţi, noi tombatere sacrificînd spiritul viu al prozei româneşti...

Se întîmplă însă că autorii cei mai valoroşi ai noului val prozastic (de la Dan Lungu la Sorin Stoica şi de la Bogdan Popescu la Lucian Dan Teodorovici) au foarte puţine lucruri în comun cu membrii vocali ai generaţiei, urmînd traiectorii individuale şi construind lumi ficţionale de sine stătătoare. Emblema pentru alţii definitorie (un penis şi un maţ gros, încrucişate ca nişte halebarde) nu li se potriveşte defel, iar provocările pe care le pun în pagină sînt de ordin artistic, nu porno-scatologic. În romanul de faţă avem chiar o fină parodie a modelului underground, o satiră din interiorul realist al lumii studenţeşti, cu răsfrîngerea eroului "damnat" în oglinda propriului ridicol. Am scris cu reală plăcere despre prima ediţie a acestei cărţi ce reprezenta debutul editorial al lui Lucian Dan Teodorovici. Acum, el revine cu o versiune revăzută şi consistent adăugită, cu acelaşi titlu simpatic-extravagant (specialitatea autorului) şi cu fragmente narative explicînd şi mai bine structura psihologică şi motivaţiile protagonistului.

La drept vorbind, procesul rescrierii unui roman este unul foarte dificil, întrucît aici nu e vorba despre dicţionare înghiţind nesăţioase termeni noi, ci de o materie epică deja turnată într-un tipar, un profil tipologic bine precizat, o evoluţie a personajelor urmărită pînă la a fi clasată. Unde s-ar putea insera noutăţile şi în ce ar consta ele? Prozatorul riscă mult prin această revizuire, care nu este una strict stilistică sau, aşa zicînd, punctuală, cu şlefuirea unor fraze şi adăugarea unor detalii de atmosferă. El scrie, practic, un alt roman decît cel iniţial, derulînd aceeaşi istorie, dar schimbînd cu dexteritate, din mers, grila ei de interpretare. În prima versiune, din întinsul monolog al protagonistului se contura o figură memorabilă, de erou cu ghilimele, loser perfect, îndrăgostit fără speranţă de o hipioată bine ancorată în realitate, student, amant şi prieten mediocru, conştient totodată de limitatele lui resurse. Un om al vorbelor mari, nedigerate bine şi al faptelor de un demonism mărunt, penibil: aruncă în vitrinele magazinelor cu pietre pentru a creşte în consideraţia amicilor, se imaginează bolnav sau, la rigoare, mort ca să ajungă în centrul atenţiei, se rade în cap în toiul iernii şi îşi tatuează pe ţeastă un desen hidos, din aceleaşi necesităţi de atingere a unei glorii dubioase, bea pînă la pierderea minţilor şi vomită pe el cu o frecvenţă demnă de o cauză mai bună... Acesta era marele "erou" al microromanului iniţial - o nuvelă extinsă, de fapt, fără arborescenţa şi complexitatea marilor desfăşurări epice. Episoadele cu bun efect comic sînt păstrate: sinusoidala relaţiei amoroase cu pragmatica hipioată, care îi dă periodic papucii şi tot periodic revine la el ca la un suflet (şi un portofel) stabil, concursul ad-hoc de sîni dezgoliţi purtat de cele două figuri feminine (iubita en titre, respectiv blonda şi blînda liceancă), uimitoarea prelegere a unei naşe paranormale, avînd contact cu extratereştrii; şi altele... Dacă în vechiul roman ele se înlănţuiau într-un mod mai degrabă expozitiv, ca o succesiune strînsă de tablouri vii, în formula comediei teatrale sau cinematografice, în noua ediţie formează o tramă mai bine susţinută şi motivată din unghiul particular al personajului principal.

E mai întîi acest fundal pseudofilosofic, o mixtură de clişee pedalînd pe însingurarea şi disperarea tinerei generaţii, rătăcind fără scop într-o lume cinică. La asemenea amare concluzii se ajunge treptat, prin îngurgitarea unor cantităţi apreciabile de votcă; iar după formularea lor, întretăiată de suspine şi îhî-uri înlăcrimate, cei doi damnaţi, el şi ea, trec repejor la cîte un act sexual în toată puterea cuvîntului. "Nimeni nu ne iubeşte", sigiliul de indiferenţă colectivă ce apasă tînăra şi idealista generaţie, se transformă, parcă pe nesimţite, în "Hai să facem dragoste", un îndemn mobilizator şi o consolare întotdeauna la îndemînă. Trăirismul milenarist, ca şi cel al frămîntaţilor ani '30, e inteligent mimat şi parodiat, prin mecanica desăvîrşită cu care se rezolvă marile probleme spirituale. Dar problema capitală a personajului masculin e alta, şi anume frica teribilă de ridicol, groaza că o anumită atitudine sau un simplu gest vor stîrni hohotele de rîs ale celor din jur. Precum Sandu al lui Anton Holban, jalnicul erou performează tot felul de fanfaronade pentru a atrage atenţia şi fuge disperat din sine însuşi cînd lumina în care e privit îi este nefavorabilă. El are totuşi o notă în plus de umilinţă şi ajunge, în final, să nu îi mai pese că se face de rîs în public, căzînd în genunchi şi sărutînd picioruşele aprigei hipioate. De unde vine însă această predispoziţie pentru situaţii şi încurcături jenante, comportamente bizare, inadecvate, scălîmbăieli de bufon şi tentative (ratate) de sinucidere? Dincolo de ridicolul iubirii sale (e posibil ca Lucian Dan Teodorovici să-l fi citit cu mare atenţie pe Kundera), se întrezăreşte acum o explicaţie, o motivare pe care prima ediţie a cărţii nu o oferea. Acolo, parcurgeam un roman savuros, dar fără prea mari adîncimi, un desen animat cu un personaj tragicomic trecînd prin tot felul de întîmplări. Aici, e mai mult decît atît: prozatorul reconstituie, din fărîme biografice, copilăria eroului nostru, traumatizat de o bunică "ostaşă a Domnului" şi o mamă habotnică, fanatică şi autoritară. Copilul ţinut sub cheie va deveni tînărul ţinut sub papuc, corecţiile primite la vîrste fragede frăgezindu-l pe bietul om pînă la limita patologică a voluptăţilor masochiste. Un fragment confesiv, bine intercalat de autor - şi dublat, în alte pagini, de explicaţii similare - ne oferă cheia traumatică a comicăriilor la care asistăm: "Reîntors la libertatea oferită de oraşul în care-mi petrec studenţia, mă fac un timp că uit de sesiunea ce stă să-nceapă şi mă ocup cu recuperarea timpului pierdut în vacanţa recent încheiată. În fiecare seară mă aflu în cîte vreun bar, însoţit de prieteni şi prietene, beau pînă uit şi cum mă cheamă, mă iau din nou de chelneri, cu motiv sau, mult mai des, fără, şi chiar, într-o noapte, simt iarăşi tentaţia de a sparge o vitrină. (...) N-am fost întotdeauna aşa. În copilărie exact eu eram acela care privea ofuscat, cu jind, cum ceilalţi se distrează în felul lor, liber, în timp ce mie, orice pas greşit mi le rotunjea în faţa ochilor fie pe bunica, fie pe mama, depindea de context, uneori pe amîndouă în acelaşi timp. Invariabil, cu un mănunchi de crengi de brad în mînă. Invenţia bunicii, am mai spus. Fecioara ei de fier. Mă rog, nu pentru c-ar fi avut aceleaşi urmări, nici pe departe. Dar cele două instrumente de tortură aveau totuşi ceva comun, anume sloganul «Slavă lui Dumnezeu» - sau ceva de genul ăsta. Aşa c-am ratat în copilărie tot felul de experienţe trăsnet, experienţele de gaşcă, făcute la vedere şi, într-un fel, în ciuda părinţilor. Le aveam şi eu pe-ale mele, bineînţeles, dar complet opuse felului în care mă manifest acum, felului meu de a mă da în stambă".

"Eşti nebun, omule, prin tot ceea ce faci": iată o caracterizare pe care protagonistul o primeşte cu delectare, făcînd tot ce-i stă în putinţă pentru a o obţine. Nebunia aceasta jalnică, orientată cu faţa către exterior, devine un titlu de nobleţe, un blazon purtat cu mîndrie. Cu cît actele noastre sînt mai iresponsabile, cu atît cotaţia individuală creşte la bursa "valorilor" sociale. Tînărul trebuie să muncească din greu ca să întreţină rumoarea publică, prin provocări puerile şi scandaluri puberale. Arderea lui e totuşi scurtă, şi abia tentativele de sinucidere aduc mai multă lume în preajmă. Prozatorul evită notele moralizatoare, didacticismul unor "lecţii de viaţă", preferînd să-şi răsucească eroul în jurul ridicolei axe şi să-i facă pe cititori să se amuze copios. Profilul naşei sonate întregeşte comic ansamblul, stabilind totodată legăturile între planul mundan şi cel extraterestru, vesela Românie postrevoluţionară şi Cosmosul enigmatic. Extratereştrii mai au puţin şi vor coborî printre noi, aducînd "o modificare a tuturor lucrurilor existente"; dar, pînă la acest moment de graţie a speciilor, femeia derulează propriile aventuri intergalactice, logodită fiind şi cu un stîlp al creştinismului ca Sfîntul Ilie... New Age? Dacă nebunia finului este una relativă, mimetică, autoprovocată, cea a naşei e consistentă, autentică şi cu lucirile marilor dereglări. Nici pe ea, fireşte, nu o iubeşte nimeni; extratereştrii vor veni, curînd, cu acest sentiment pe care pămîntenii par să-l fi pierdut.

O apocalipsă derizorie, schiţată în registrul alienării, dar şi al alienaţiei; un roman excelent construit şi scris, exploatînd cu inteligenţă, nerv epic şi simţ dramatic viaţa unui erou de rîsu'-plînsu'.