Bărbatul la patruzeci de ani

Citiţi un fragment din această carte.


Născut în 1955, absolvent de informatică, Michael Haulică a publicat pînă în prezent două volume de proză: Madia Mangalena (Institutul European, 1999) şi Despre singurătate şi îngeri (Karmat Press, 2001), care i-au adus premii de prestigiu: Premiul Vladimir Colin şi Premiul RomCon 2001, respectiv Premiul Sigma 2002. Povestirile sale figurează în sumarul antologiilor Motocentauri pe acoperişul lumii (1995), Nemira '95, Nemira '96, Quasar 001 (2001), România SF 2001, Megaera Anthology (SUA, 2005) şi au fost traduse în engleză, daneză, croată şi maghiară. A editat antologia AtelierKult: povestiri fantastice (Millennium Press, 2005), prima dintr-o serie de antologii tematice, lansată la Gaudeamus 2005, împreună cu cel mai recent volum propriu, romanul Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005). Calitatea sa de editor (la Supernova, Alternativ SF, Lumi Virtuale) i-a adus, de-a lungul anilor, numeroase distincţii, iar în anul 2004 a primit Premiul Romcon pentru publicistică. În prezent, susţine rubrici despre actualitatea domeniilor F&SF în Observator Cultural şi Ziarul de duminică, este redactor-şef al revistei fiction.ro şi coordonează colecţia omonimă a Editurii Tritonic. Locuieşte în Bucureşti.


Michael Haulică, pe care am avut plăcerea să-l cunosc acum mai bine de un deceniu, iar apoi am schimbat episodic mesaje pe e-mail, este un fel de papă al "mişcării sf-iste" de vîrstă mijlocie. Era cît pe ce să scriu "vîrstă tînără", şi brusc mi-am dat seama că nu mai sîntem, niciunul dintre noi, chiar aşa de tineri! Fapt care, pe lîngă inconveniente, are şi o seamă de avantaje, cum ar fi răgazul şi răbdarea pe care ţi le oferă pentru a scrie cărţi precum cea pe care tocmai o prefaţez. Care aparţine şi, mai mult!, nu aparţine domeniului. De altfel, de multă vreme, m-am obişnuit să nu mai evaluez cărţile plecînd de la criteriul tematic, ci de la cele care ţin de construcţia operei ca atare. Prin urmare, un roman istoric, politic sau de dragoste nu e neapărat mai bine scris, mai bun, doar pentru că aparţine acestor zone tematice. Dar nici un roman sf sau poliţist nu pleacă, din punctul meu de vedere, cu un handicap din această pricină. Sînt atîtea producţii Sandra Brown ori Danielle Steele proaste şi atîtea cărţi de Asimov, Tolkien, Farmer sau John Le Carré bune, încît ar trebui să bat la uşi deschise cu mica mea teorie tematic-axiologică. Dacă nu se întîmplă aşa - şi nu se întîmplă! - nu e doar vina puţinătăţii puterii mele de convingere, mai poate fi vinovată şi inerţia culturală în care ne place, multora dintre noi, să ne complăcem, să zăbovim.
Animator de cenacluri şi convenţii, autor de literatură de gen, creator de publicaţii de profil, mentor pentru cei mai tineri decît noi, el este unul dintre cei care au încercat - şi în bună măsură au şi reuşit - să suplinească plecarea dintre noi, la începutul anilor nouăzeci, a lui Dan Merişca, probabil cel mai "periculos" animator al domeniului din generaţia noastră, cel mai eficient "agent al celorlalte lumi" dintre noi toţi. Acum, cel puţin aparent, Michael Haulică s-a mai domolit, ceea ce nu-l împiedică să monitorizeze, competent şi cu săptămînală regularitate, evenimentele domeniului în interesanta sa rubrică din noua ediţie a Observatorului cultural. O rubrică pe care şi eu o citesc la fel de regulat, cu interes şi plăcere, şi care, probabil, alături de permanentizarea şi multiplicarea paginilor de interviu, dă un aer mai viu, mai "la zi", publicaţiei în noua sa formulă.


Dar să las consideraţiile introductive şi să vin în miezul lucrurilor, adică la romanul de faţă. Despre care spun, înainte de altceva, nu doar că mi-a plăcut, ceea ce nu necesită argumente!, ci şi că este un roman foarte bine scris şi foarte bine construit, că beneficiază deci de o artă a compoziţiei - esenţială în cazul oricărui roman - rară, situată foarte aproape de zona, la fel de rară, a desăvîrşirii. În ce mă priveşte, cred că este cel mai bun roman - şi citesc romane! - dedicat crizei de la patruzeci de ani a bărbatului, cumva similară crizei de la treizeci de ani a femeii, de care a dat sama acum mai bine de o sută de ani Balzac. Nu spun că tema n-a mai fost explorată, spun doar că niciodată - ca om care a trecut prin ea! - nu mi s-a părut a fi atinsă atît de exact, în întreaga sa complexitate şi ambiguitate. În fond, povestea poate să pară simplă - un bărbat de 44 de ani şi o spre-femeie de 17 şi tot ceea ce se întîmplă între ei. Dacă o să exclamaţi Lolita, desigur că o să vă înşelaţi. Pe de o parte, chiar dacă scris de un bărbat, în romanul citat esenţială e eroina, şi doar prin contaminare personajul masculin principal. Pe de alta, Nelia Dor, care e Roxana, care este întemeitoarea primului roxanat ş.a.m.d., nu este totuşi o nimfetă, ci deja o femeie, chiar dacă foarte tînără, părînd încă şi mai tînără dacă alăturăm vîrsta sa vîrstei personajului masculin. În fine, această fabuloasă întîlnire amoroasă este pretextul/prilejul reamintirii lanţului de femei cu care i s-a intersectat viaţa pînă în momentul pe care îl definim ca prezent. Şi astfel sosesc în memoria personajului şi în mintea noastră Mordelia, Mellisa, Sara Blu - cea care dă şi titlul romanului -, Ravi, asupra căreia voi reveni, ş.a.m.d. E chiar tuşant cum gestul erotic de azi zguduie memoria şi readuce în actualitate femeile de ieri şi alaltăieri.

Însă nu doar acest procedeu, cumva al încapsulării, al "matrioşkăi", conferă farmec romanului. El este, pe deasupra, foarte viu, foarte bine scris. E o aglomerare, nu de idei, care l-ar fi trasnformat în ceva uscat şi, probabil, tezist, ci de senzaţii. Toate simţurile, văzul, auzul, mirosul, gustul, tactilitatea sînt puse în mişcare, detaliile realiste, ale lumii exterioare - o evocare scurtă a mineriadei, a parlamentarismului băştinaş etc. - aduc "carnea şi sîngele" necesare oricărei ficţiuni adevărate. Haulică spune "oamenii trebuie să trăiască cu toate cele cinci simţuri" şi are dreptate. Aş adăuga doar că şi scriitorii trebuie să procedeze aidoma, iar autorul nostru o şi face. De altfel, cînd este vorba despre dragoste - şi despre asta este vorba! - ar fi şi absurd să rămînem în lumea acorporală a ideilor. Amorul platonic nu există nici măcar la Platon!Prin urmare, Haulică are un control perfect asupra compoziţiei romanului său. Şi încă n-am amintit chestiunile ce ţin de remarcabilul său spirit de observaţie a detaliului, a celui semnificativ, cum ar fi zîmbetul femeii, privirea ce-şi schimbă culoarea după "futaiul" reuşit etc. Cuvîntul dintre ghilimele e un citat. De altfel, autorul nu face economie la cuvintele inexistente în DEX, dar nu este nimic contrariant în asta. De ce? Pentru că utilizarea este "realist-funcţională", nu simplă exihibare. Dar şi datorită faptului că relativa violenţă de limbaj este extraordinar de bine completată, contrapunctic, de o remarcabilă, cum să spun?, duioşie a atitudinii - a personajului, dar şi auctorială. Deşi am mari dubii că, în cazul acestui roman, distincţia este foarte pertinentă! Sînt prea bine surprinse unele tipuri de trăire ca să nu suspectezi autobiograficul, ceea ce, în cazul unui autor care şi-a trăit tinereţea în lumea sf-ului, e cu atît mai surprinzător! De altfel, există o replică a personajului care ne conduce la păstrarea acestei indistincţii: "Scriitorul Michael Haulică e bărbatul care mi-aş dori să fiu".


Dar a părăsit vreodată Michael Haulică cu totul lumea sf-ului, fie şi pentru scrierea acestui roman? Greu de spus, greu de răspuns. Pentru că - am promis că voi reveni asupra personajului feminin Ravi - niciodată nu vom şti de fapt dacă şi cînd sîntem "în realitate", fie şi cea convenţională, construită de scriitor, sau în "wireless", în cyberspaţiu, în virtualitate, în extraordinarul program construit de Ravi, "colega de slujbă", la un moment dat, a personajului principal - poate (şi) a autorului? Faptul că un întreg capitol al cărţii este scris ca schimb de e-mailuri nu ne ajută cu nimic în înlăturarea acestei ambiguităţi. Care, de altfel, nici nu trebuie înlăturată, pentru că este chiar acea calitate - o qualité maîtresse a romanului care te ţine mereu în alertă, în priză, nu te lasă să transformi lectura activă în plăcută odihnă. Şi, de altfel, această ambiguitate de substanţă este însoţită de alta, la fel de substanţială, legată de statutul relaţiei dintre scriitor, orice scriitor, şi biografia care îl poartă prin lume: "Cîte din îndrăgostirile mele au avut ca obiect femei reale şi cîte n-au fost decît personajele de care m-am îndrăgostit înainte de a exista în paginile mele? În cîte n-am mai apucat să văd femeia pentru că se născuse deja personajul?". Da, excelente întrebări, chiar dacă nu vom reuşi să aflăm vreodată răspunsul!

Pentru că era vorba de întrebări, anul trecut, prietenul nostru Mircea Cărtărescu a pus o întrebare potrivită: De ce iubim femeile? Din păcate, n-a izbutit şi un răspuns pe măsura întrebării. Am senzaţia că, mai degrabă, un răspuns pertinent, chiar dacă - firesc, de altfel - de o profundă şi parcă eternă ambiguitate, poate fi căutat în paginile acestui roman tulburător al lui Michael Haulică. Să fie primit!

(15 - 16 septembrie 2005, în Iaşi)