Pedro Páramo

 
Juan Rulfo (1917-1986) este unul dintre cei mai apreciați scriitori latinoamericani. A susținut arta în toate formele ei și a reprezentat un sprijin important pentru tinerii scriitori latinoamericani prin intermediul Centro Mexicano de Escritores. A fost funcționar public; purtător de cuvânt al Comisión del Papaloapan și consilier în diverse proiecte cinematografice și editoriale. Cea mai lungă perioadă și-a petrecut-o în Departamento de Publicaciones del extinto Instituto Nacional Indigenista, unde a susținut publicarea și traducerea unui număr mare de monografii despre plurietnicitatea Mexicului și opere clasice de antropologie mexicană. Din anii '30 până în anii '60 s-a dedicat și fotografiei, având un palmares de peste șase mii de negative.

Cele trei cărți publicate, El llano en llamas (în curs de apariție la Curtea Veche Publishing, traducere de Andrei Ionescu), Pedro Páramo și El gallo de oro (în curs de apariție la Curtea Veche Publishing, traducere de Ileana Scipione), au fost traduse în peste patruzeci de limbi.
Ileana Scipione este absolventă a Facultății de Limbi Străine, Universitatea din București. A fost, printre altele, realizatoare de programe la Radio România Internațional și corespondent special al Radiodifuziunii în Spania și America Latină. A tradus titluri importante, atât din română în spaniolă, cât și din spaniolă în română.
Pedro Páramo este primul roman scris de Juan Rulfo (1955). De la apariția lui, felul în care s-a scris literatură în limba spaniolă s-a schimbat radical. Modul excepțional în care este dezvăluit sufletul mexican poate fi propriu oricărei alte culturi. Personajele sale, reale, ca și cum ar fi trăit în această lume, ne cer socoteală fără să aibă nevoie de o prezență concretă a autorului, în același timp trăind în lumi îndepărtate. Totul până când descoperim ceea ce n-am fi bănuit niciodată.

Narațiunea lui Rulfo se hrănește atât din cunoștințele sale despre istoria Mexicului, cât și din lectura nenumăraților scriitori din lumea întreagă, mai ales nordici, germani și americani. În Pedro Páramo se pot observa reminiscențe din Elegiile duineze ale lui Rilke și Moartea lui Virgiliu de Broch, precum și din poeți afro-americani, ca L. Hughes.

"Cea mai frumoasă dintre istorisirile care s-au scris vreodată până acum în castiliană." (Gabriel García Márquez)

"Cititorul știe deja că a intrat într-un text fantastic, ale cărui ramificații nedefinite îi este dat să le prevadă, dar a cărui gravitație îl va prinde." (Jorge Luis Borges)

"Tulburător, gata să pună pe jar critica, primul roman al lui Juan Rulfo, Pedro Páramo, se desfășoară într-o serie de transpuneri onirice, adâncind personajele dincolo de moarte. Nu se știe dacă sunt vis, realitate, fabulă, adevăr, însă vocea li se aude prin perspicacitatea nemiloasă și exactă a unui scriitor extraordinar." (Edmundo Valadés)


Peste noapte a plouat iar. A ascultat răpăitul lung al ploii; apoi probabil că l‑a luat somnul, căci s‑a trezit doar cu burnița tăcută în urechi. Pe cealaltă față a geamurilor mate ale ferestrei, picăturile șiroiau gros ca lacrimile. "Priveam cum cădeau picăturile luminate de fulgere și, de câte ori respiram, suspinam; de câte ori gândeam, la tine mă gândeam, Susana."

Ploaia se făcea zefir. A auzit: "Iertarea păcatelor și reînvierea trupului. Amin." Aici, înăuntru, câteva femei terminau de psalmodiat rozariul. Se ridicau, închideau păsările; puneau zăvorul la ușă, stingeau lumina.

Rămâneau doar lumina nopții, susurul ploii ca un țârâit de greieri.
- De ce nu te‑ai dus să faci rugăciunile rozariului? Sunt nouă zile de la moartea bunicului.

În pragul ușii, îl aștepta mama, cu lumânarea în mână. Umbra ei alungită până pe tavan, dublă. Grinzile tavanului o tăiau în bucăți, ciopârțind‑o.
- Sunt trist, a răspuns.

Atunci ea s‑a întors. A stins flacăra lumânării. A închis ușa și a deschis robinetul suspinelor, care au continuat să se audă, împletindu‑se cu ploaia.

Orologiul bisericii a bătut, marcând ceasurile unul după altul, de parcă s‑ar fi scurtat timpul.
*
- Păi da, era să‑ți fiu mamă. Ea nu ți‑a spus niciodată nimic de treaba asta?
- Nu. Îmi povestea numai lucruri frumoase. De mata am aflat de la căruțașul care m‑a adus aici, unul Abundio.
- De treabă om mai e Abundio ăsta. Va să zică, își mai aduce aminte de mine? Îi dădeam bacșiș pentru călătorii pe care mi‑i trimitea. Și ne mergea bine la amândoi. Acum, din păcate, vremurile s‑au schimbat și, de când a scăpătat satul, nu mai trece nimeni pe la noi. Așa că el te‑a sfătuit să vii să mă vezi?
- Mi‑a spus să te caut.
- Nu pot decât să‑i aduc mulțumire. A fost un om bun și tare dintr‑o bucată. Ne‑a adus poșta, chiar și după ce‑a rămas surd. Îmi aduc aminte de ziua aia nefericită când i s‑a întâmplat nenorocirea. Pe toți ne‑a impresionat, căci cu toții îl iubeam. Ne aducea și ne ducea scrisorile. Ne povestea cum mai mergeau lucrurile de cealaltă parte a lumii și desigur că acolo povestea cum o duceam noi. Era tare vorbăreț. Pe urmă, nu. S‑a lăsat de vorbă. Zicea că n‑avea rost să spună lucruri pe care nu le auzea, care nu‑i sunau a nimic, care n‑aveau niciun haz pentru el. Totul s‑a întâmplat când i‑a bubuit lângă cap o petardă din cele de le folosim pe‑aici ca să speriem viperele de apă. De atunci a amuțit, deși nu era mut; dar e adevărat c‑a rămas om de treabă.
- Cel despre care‑ți vorbesc auzea bine.
- Atunci nu‑i el. În plus, Abundio a dat ortu' popii de multă vreme. Cu siguranță‑i mort. Pricepi? Așa că nu poate fi el.
- Sunt de acord cu mata.
- Bine, cât despre maică‑ta, îți spuneam că...

Ascultând‑o, am început s‑o și privesc pe femeia din fața mea. M‑am gândit că traiul nu‑i fusese cu siguranță ușor. Chipul străveziu îi părea lipsit de sânge, iar mâinile îi erau ofilite, ofilite și tare zbârcite. Ochii nu i se zăreau. Purta o rochie albă, foarte veche, împovărată de volane; iar la gât îi atârna de un șnur medalionul Sfintei María a Adăpostului cu inscripția Adăpostul păcătoșilor.
-... Omul de care‑ți vorbesc dresa cai la Media Luna; spunea că‑i zice Inocencio Osorio. Dar toți îl știam după porecla de Săltărețul, fiindcă era neserios și sprinten la sărituri. Cumătrul Pedro spunea că n‑avea chemare pentru îmblânzit mânjii; dar sigur e că avea altă îndeletnicire: aia de "provocator". Era provocator de vise. Asta era cu adevărat. Și cu maică‑ta s‑a încurcat, așa cum a făcut cu multe. Printre altele, și cu mine. Odată, când eram bolnavă, a venit și mi‑a zis: "Am venit să te masez, ca să te alin." Și mai întâi o trăgea pe femeie de buricele degetelor, apoi îi freca mâinile; după aia brațele, în cele din urmă i se băga între picioare, la rece, și după o vreme o băga în călduri. Și cât lucra, îți vorbea de viitorul tău. Cădea în transă, își dădea ochii peste cap, invoca, blestema și te umplea de scuipat, ca țiganii. Uneori se despuia, spunând că asta doream noi. Câteodată o nimerea; făcea atâtea încercări, că una tot se potrivea.

Treaba‑i că Osorio ăsta i‑a prezis maică‑tii, când s‑a dus să‑l vadă, că "în noaptea aia nu trebuia să se culce cu niciun bărbat, că era lună neagră".
Dolores a venit să‑mi spună tare necăjită că nu putea. Că pur și simplu îi era cu neputință să se culce în noaptea aceea cu Pedro Páramo. Era noaptea nunții lor. Și uite‑așa am încercat s‑o conving să nu‑i dea crezare lui Osorio care, pe de altă parte, era un șarlatan și‑un ademenitor.
Mi-a mărturisit: "Nu pot. Du‑te tu pentru mine. N‑o să bage de seamă."
Firește că eram mult mai tânără decât ea. Și ceva mai puțin oacheșă; dar pe întuneric toate mâțele‑s negre.
"Nu‑i cu putință, Dolores, trebuie să mergi tu."
"Fă‑mi binele ăsta. O să‑ți plătesc făcându‑ți și eu bine alte dăți."

Pe‑atunci, maică‑ta era o fetișcană cu ochi dulci. De‑avea ceva frumos, erau ochii. Care știau să convingă.
"Du‑te tu în locul meu", insista.
Și m‑am dus.
Am profitat de beznă și de ceva ce ea nu știa: că și mie îmi plăcea Pedro Páramo.
M‑am culcat cu el de plăcere, cu poftă. M‑am băgat în el, dar beția de dinainte cu o zi îl istovise, așa că a horăit toată noaptea. N‑a putut decât să‑și încurce picioarele într‑ale mele.

Înainte de revărsatul zorilor, m‑am sculat și m‑am dus la Dolores. I‑am zis:
"Acuma du‑te și tu. Asta‑i altă zi."
"Ce ți‑a făcut?" m‑a întrebat.
"Încă nu știu", i‑am răspuns.
După un an te‑ai născut tu; dar nu eu te‑am zămislit, deși totul atârnase de‑un fir de păr.
Poate maică‑ta de rușine nu ți‑a spus.

... Șesuri verzi. Să vezi cum suie și coboară zarea odată cu vântul care unduie spicele, cum se‑ncrețește seara, sub ploaia de bucle întreite. Culoarea pământului, aroma lucernei și‑a pâinii. Satul care miroase a miere răspândită peste tot...
- Ea l‑a urât întotdeauna pe Pedro Páramo.

"Doloritas! Ai și poruncit să‑mi pregătească micul dejun?" Iar maică‑ta se scula înainte să se crape de ziuă.

Aprindea nixtenco^[i]. Mâțele se deșteptau de cum simțeau mirosul focului. Și ea umbla de colo până colo, urmărită de patrula mâțelor. "Doña Doloritas!"

De câte ori o fi auzit maică‑ta chemarea? "Doña Doloritas, asta s‑a răcit. Nu mai e bună." Oare de câte ori? Deși se obișnuise cu ce era mai rău, privirea ochilor ei dulci s‑a înăsprit în cele din urmă.

... Să nu simți în aerul călâi decât aroma portocalilor.

Atunci s‑a pus pe plâns.
"De ce suspini, Doloritas?"

În acea seară fusesem împreună cu voi în mijlocul câmpului și privisem cum treceau sturzii în stoluri. Singuratic, un vultur pleșuv se legăna în văzduh.
"De ce suspini, Doloritas?"
"Aș vrea să fiu vultur pleșuv și să merg în zbor la casa surorii mele."
"Asta mai lipsea, doña Doloritas. Chiar acum ai să te duci să‑ți vezi sora. Să ne‑ntoarcem. Să‑ți facă bagajele. Asta mai lipsea."

Și maică‑ta s‑a dus:
"Pe curând, don Pedro."
"Adio, Doloritas!"

A plecat de la Media Luna pentru vecie. La capătul multor luni, l‑am întrebat pe Pedro Páramo de ea.
"Pe soră‑sa o iubea mai abitir decât pe mine. Acolo trebuie să‑i placă. Și‑apoi, mă supărase. Dacă de‑asta îți faci griji, n‑am de gând să‑ntreb de ea."
"Dar din ce‑au să‑și ducă traiul?"
"Dumnezeu să-i aibă în pază."

Fă‑l să plătească scump uitarea căreia ne‑a dat, fiule.

Așa că până acum, când ea mi‑a dat de știre c‑ai să vii să mă vezi, noi n‑am mai aflat nimic de ea.
- Ce de lucruri s‑au mai petrecut, am observat.

Trăiam la Colima, aciuați la mătușa Gertrudis, care ne tot trântea în față că‑i eram o povară. "De ce nu te întorci la bărbatu‑tău?" o întreba pe mama.
"Dar oare a trimis după mine? Nu mă duc, de nu mă cheamă. Am venit că voiam să te văd. Pentru că te iubeam, de‑aia am venit."
"Înțeleg. Dar a sosit vremea să te duci."
"De‑ar ține de mine."

Am gândit că femeia îmi dădea ascultare, dar am văzut că‑și pleca în jos capul ca și cum asculta un zvon de departe. Apoi a întrebat:
- Când ai să te odihnești?

*
În ziua când te‑ai dus, am priceput că n‑aveam să te mai văd. Soarele la asfințit, amurgul care însângera cerul, te acoperea de roșu. Surâdeai. Lăsaseși în urmă satul despre care îmi vorbiseși de multe ori: "Îl iubesc din pricina ta; dar îl urăsc pentru tot restul, chiar și pentru că m‑am născut în el." M‑am gândit: "N‑o să se mai întoarcă în veci; n‑o să se mai întoarcă nicicând."
- Ce faci aici la ora asta? Nu muncești?
- Nu, bunico. Rogelio vrea să am grijă de copilul lui. Îmi trec vremea plimbându‑l. Nu‑i de colo să te ocupi de două lucruri odată: de copil și de telegraf, în timp ce el bea bere și joacă biliard. Și, în plus, nu‑mi plătește nimic.
- Nu ești aici ca să câștigi bani, ci ca să înveți; când vei ști ceva, o să poți avea pretenții. Dar acum ești doar ucenic; poate că mâine‑poimâine ai să ajungi tu șef. Dar pentru așa ceva e nevoie de răbdare și, mai mult decât orice, de modestie. Dacă te pun să plimbi copilul, fă‑o, pentru numele Domnului! Trebuie să te resemnezi.
- Să se resemneze alții, bunico, eu nu‑s făcut pentru resemnări!
- Tu și ciudățeniile tale! Simt că o să‑ți meargă rău, Pedro Páramo.
*
- Ce se întâmplă, doña Eduviges?

Ea a scuturat din cap de parcă se trezea din somn.
- Păi calul lui Miguel Páramo gonește‑n galop pe drumul care duce la Media Luna.
- Adică stă cineva la Media Luna?
- Nu, acolo nu stă nimeni.
- Atunci?
- Doar calul ăsta care se duce și vine. Ei erau nedespărțiți. Aleargă peste tot, căutându‑l, și se întoarce întotdeauna la ora asta. Poate că bietul de el e ros de remușcări. Oare cum își dau seama chiar și dobitoacele c‑au făptuit o crimă?
- Nu pricep. N‑am auzit tropotul niciunui cal.
- Nu?
- Nu.
- Atunci asta ține la mine de‑al șaselea simț. Un har cu care m‑a înzestrat Domnul... sau poate un blestem. Doar eu știu ce‑am suferit din pricina asta.

A tăcut o vreme, apoi a adăugat:
- Totul a început cu Miguel Páramo. Doar eu am știut ce pățise în noaptea când a murit. Mă culcasem deja, când aud deodată calul venind de la Media Luna. M‑am uimit, că el nu venea niciodată acasă la ora aia. De obicei, venea în zori. Vorbea cu ibovnica într‑un sătuc numit Contla^[ii], cam departe de aici. Pleca cu noaptea‑n cap și se întorcea târziu. Dar în noaptea aia nu s‑a mai întors... Acum îl auzi? E limpede că se‑aude. Vine înapoi.
- N‑aud nimic.
- Mi s‑o fi năzărit mie. Ei bine, cum îți spuneam, vorba vine că nu s‑a întors. Nici nu‑i trecuse bine calul, c‑am și auzit că‑mi bătea cineva în geam. Cine poate ști dacă mi s‑a năzărit sau nu. Sigur e că ceva m‑a împins să merg să văd cine era. Și era el, Miguel Páramo. Nu m‑am mirat că‑l vedeam, că‑ntr‑o vreme își trecea nopțile la mine‑acasă, dormind cu mine, până când a dat de fata aia de i‑a luat mințile.

L-am întrebat pe Miguel Páramo: "Ce s‑a întâmplat? Te‑a lăsat cu buza umflată?"
"Nu. Tot mă mai iubește, mi‑a spus. Dar n‑am putut să dau de ea. N‑am nimerit satul. Era tare ceață sau fum sau mai știu eu ce. Tot ce știu e că nu‑i nici urmă de Contla. Am mers dincolo de sat, după socoteala mea, și n‑am dat de nimic. Vin să‑ți zic, că tu mă‑nțelegi. De le‑aș spune‑o celor din Comala, ar zice că‑s nebun, ca‑ntotdeauna."
"Nu. Nebun nu, Miguel. Trebuie să fii mort. Adu‑ți aminte că ți‑au zis că, într‑o bună zi, calul o să te ducă la pieire. Adu‑ți aminte, Miguel Páramo! Poate că te‑ai pus pe făcut nebunii și asta‑i altă brânză‑n altă traistă."
"Doar am săltat peste brâul de piatră care a poruncit tata să fie ridicat nu demult. L‑am pus pe Colorado să‑l sară, ca să nu mai dăm ocolul ăla lung pe care trebuie să‑l facem acum ca să ieșim la drum. Știu c‑am sărit și că mi‑am continuat goana; dar, cum îți zic, nu era decât fum și fum și fum."

I-am spus: "Mâine taică‑tău o să se frângă de durere. Îmi pare rău de el. Acum du‑te și odihnește‑te‑n pace, Miguel. Îți mulțumesc c‑ai venit să‑ți iei rămas-bun de la mine." Și am închis fereastra.

Înainte de a se crăpa de ziuă, a venit un băiat de la Media Luna și a spus:
"Stăpânul don Pedro te roagă. I‑a murit băiatul, Miguel. Te imploră să vii să stai cu el."

I-am zis: "Știu de‑acum. Ți‑au cerut să bocești?"
"Da, don Fulgor mi‑a spus să ți‑o spun bocind."
"Bine. Spune‑i lui don Pedro că vin. L‑au adus de mult?"
"Nu‑i nici juma' de ceas. De‑ar fi fost mai înainte, poate că‑l salvau. Deși, după doctorul care l‑a pipăit, era rece de multă vreme. Noi am aflat când Colorado s‑a întors singur și atât de înspăimântat, că n‑a lăsat pe nimeni să doarmă. Mata știi cum se iubeau el și calul și aproape că‑mi vine să cred că animalul suferă mai ceva ca don Pedro. Nici n‑a mâncat, nici n‑a dormit și e tot o goană. De parcă știe, înțelegi? De parcă simte că‑l rupe și‑l roade pe dinăuntru."
"Nu uita să închizi ușa când pleci."

Și băiatul de la Media Luna dus a fost.
- Ai auzit vreodată cum se tânguie mortul? m‑a întrebat.
- Nu, doña Eduviges.
- Mai bine de tine.
*
În alambic, picurii cad unul după altul. Auzi cum iese apa limpede din piatră și curge în urcior. Auzi. Auzi zvonind; picioare care se târăsc pe pământ, merg, se duc și vin. Picurii cad fără răgaz. Urciorul dă pe‑afară și apa se revarsă pe pământul reavăn.
"Trezește‑te!" îi spun.

Recunoaște glasul. Încearcă să ghicească cine‑i, dar trupul i se moaie și pică de somn, zdrobit sub povara visului. Mâinile trag de așternuturi și le netezesc, iar trupul se pitește în căldura lor, căutându‑și pacea.
"Trezește‑te!" îi spun iar.

Vocea îi scutură umerii. Își îndreaptă trupul. Mijește ochii. Se aude apa picurând din alambic în urciorul plin ochi. Se aud pași târșâiți... Și bocetul.

Atunci l‑a auzit. El l‑a trezit: un bocet dulce, slab, care, poate tocmai pentru că era așa slab, a răzbit prin hățișul somnului, ajungând până unde cuibăresc spaimele.

S‑a ridicat molcom și a văzut chipul unei femei care, mai neagră în beznă ca niciodată, suspina rezemată de ușă.
- De ce plângi, mamă? a întrebat; căci, de cum pusese picioarele pe dușumea, recunoscuse chipul mamei.
- A murit tatăl tău, a spus ea.

Apoi, ca și cum i s‑ar fi rupt arcul durerii, s‑a învârtit jur împrejurul ei o dată și încă o dată, o dată și încă o dată, până când niște mâini i s‑au pus pe umeri, izbutind să‑i pună capăt fiorului.

Prin ușă se vedeau zorii mijind pe cer. Nu erau stele. Doar un cer plumburiu, cenușiu, încă nelimpezit de strălucirea soarelui. O lumină roșcată, de parcă nu albea de ziuă, ci abia se pogora noaptea.

Afară, în ogradă, pașii unor oameni care parcă dau târcoale. Zgomote stinse. Iar aici, muierea în picioare, în prag; trupul ei nu lăsa ziua să intre; dar lăsa să i se ițească printre brațe crâmpeie de cer, iar sub picioare șuvoaie de lumină; o strălucire împroșcată, de parcă sub ea dușumeaua era inundată de lacrimi. Și apoi suspinul. Și iar bocetul dulce, dar ascuțit, și durerea care‑i storcea trupul.
- L‑au ucis pe tată‑tău.
- Dar pe tine cine te‑a ucis, mamă?