Despre nostalgia vederilor netrimise

Habar nu am cum stă treaba cu amintirile, dacă au sau nu un termen de valabilitate, dacă unele durează mai mult decât altele, dar sunt lucruri pe care mi le amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri și lucruri care mi s-au șters total din memorie. Mi se întâmplă uneori să am doar urme de amintiri. Sunt creionate ușor, fără un contur bine definit, asemeni unui crochiu de început. Am o memorie selectivă. O perioadă am crezut că îmi amintesc fragmentat și preferențial. În timp, mi-am dat seama că amintirile sunt capricioase și se aleg cum vor. Poate din cauza genului. Recurent, îmi vine în minte o vară când aveam în jur de șase ani și-un pic. Mama îl pregătea pe Călin să meargă în tabără. Încă nu fusesem introdusă în această cutumă a familiei Hanchevici, de a-și trimite copiii în vacanță singuri, dar am fost întrebată dacă aș vrea să merg și eu. Stăteam pe scaunul de bucătărie, înalt pentru vârsta mea, și am răspuns ferm: "Nu!" Pentru că se apropia momentul incluziunii mele în scolastica menită vârstei pe care o aveam, dar și pentru a mă aduce mai aproape de clipa integrării în normă, și nu în absolut, cum citisem mai târziu undeva, mama m-a chestionat dacă măcar la școală aș vrea să merg. "Mă mai gândesc", i-am zis cu toată seriozitatea de care eram în stare.

După un an de zile, lucrurile se schimbaseră radical. Terminasem clasa întâi, ba mai mult, eram trimisă și în tabără. Cu frate-meu. La Lacu Sărat. În poza de pe bac, eu am două codițe, pantaloni de training, din bumbac, cu elastic la glezne și teniși chinezești. Cu șireturi. Călin, bluză cu fermoar și pantaloni de pânză. Poza e alb-negru, dar țin minte că pantalonii lui frate-meu erau albaștri. Asta și pentru că, după o vreme, i-am purtat și eu, ca oricare dintre noi care avem frați mai mari. Pe atunci nu erau second-uri, așa că purtai tot ce rămânea de la frate-tău sau de la soră-ta. La fel de bine țin minte ce nu se vede-n poză. Că amândoi aveam păduchi. Așa se venea atunci din tabără. Cu păduchi. Oricâtă grijă ai fi avut și oricât te-ai fi pieptănat, cu partea deasă a pieptenului, și înainte și după ce te spălai la dușul comun, care te-a scăpat de multe inhibiții mai târziu, lighioanele astea teritoriale nu capitulau decât în fața mâinii ferme a mamei, care avea grijă să te țină cu capul în lighean, să te dea cu gaz și să mai treacă ea o dată prin părul tău cu pieptenele mic din os pentru a restabili raporturile de putere în ceea ce îi privea odraslele. Intrușii erau decimați, iar tu, dacă aveai noroc, mai umblai vreo săptămână mirosind a gaz, cu un batic legat în jurul capului. Dacă nu, erai pur și simplu tunsă și îți reluai rutina celor șapte pietre din jurul blocului, alergând ca bezmetica fără să apostrofezi universul pentru ce ți s-a întâmplat. Culmea. Pe atunci împărțeala se făcea în mod egal, astfel încât echilibrul din curtea blocului să nu fie destabilizat.

Taberele au fost o constantă a existenței mele de elevă. Aveam un geamantan mic din piele. Negru. Făcutul bagajelor, atât la dus, cât și la întors, era un ritual, respectat cu sfințenie, pe baza unei liste scrise de mână. De către mama. La întoarcerea din tabără, lucrurile trebuiau să fie aceleași. Și erau. Doar că mai adăugam mici atenții pentru părinți și bunici. Cadoul adus de la mare purta amprenta gândului la cei de acasă. Și recunoștința, nedefinită astfel pe atunci. Era un mulțumesc materializat într-o brățară sau un tricou, într-o scoică, pe care le-o dădeam, cu mâna cu care le mângâiam și fața, ca să asculte marea-n ea. Pentru că ei nu mai apucau să ajungă pe litoralul românesc în acel an. Le mulțumeam cum puteam eu pentru că au făcut în așa fel, doar ei știu cum, să mă trimită departe de ei, ca să învăț să mă descurc singură. Să mănânc pâine cu margarină și marmeladă dimineața, să beau ceai, a cărui savoare încă o mai am în memoria papilelor gustative, și să descopăr că pilaful și spanacul, de care nu mă atingeam acasă, erau cele mai bune mâncăruri din lume.

Vederile trimise de la mare, vestigii mezozoice ale timpurilor noastre, nu doar că erau nelipsite, dar erau și alese cu atenție. Făceam un adevărat ceremonial din asta. Nu aș fi vrut să nedreptățesc pe cineva. De aceea petreceam mult timp în fața suporturilor de vederi, cântărind ce i s-ar potrivi fiecăruia. Le învârteam pe toate părțile. Căutam să aleg vederi diferite, dar la fel de frumoase. Cromatica, de cele mai multe ori, era aceeași, dar unghiul, din care se fotografiase, era altul. Trimiteam una părinților, una bunicilor, din fiecare parte, și neapărat una mamaiei, la Costești. Ce bogăție și ce binecuvântare să mai ai și o străbunică în viață! Timbrele le lipeam cu salivă, iar adresa o verificam de două ori. Pentru cei din oraș era ușor matematic. Scriam strada, numărul, etajul, apartamentul, orașul, codul și județul. Pentru cei de la țară, unde numerele erau date doar caselor, iar ulițele puține, trebuia să știu satul, codul, comuna și județul. O modalitate non-formală de învățare a geografiei patriei. Mergeam pe jos pe strada prăfuită până la prima cutie poștală. Inima îmi bătea cu putere, de parcă aș fi făcut ceva serios, ce doar oamenii mari făceau. Eram mică, dar împăcată și ușor făloasă, pentru că respectasem cu strictețe tot ce fusesem învățată în familie. Speram să ajungă la destinatari înaintea mea și aveam emoții. Dacă nu o să le placă? Reîntoarsă acasă, observam că tot travaliul meu era răsplătit prin alegerea unui loc de cinste unde erau puse. Fie la oglindă, în sufragerie, fie în bucătărie, lângă cănile de pe raftul de sus, să le vadă toată lumea care ne trecea pragul. Cred că era un fel de mândrie asumată, de către fiecare dintre ei, pentru felul în care mă educaseră, dar mai ales pentru valorile transmise pentru care nu se mai temeau că vor dispărea ca pasărea Dodo.

Mulți dintre cei cărora le scriam au murit. Unii mai devreme, alții, când le-a venit vremea. Mă întreb ce mi-ar scrie ei, de acolo de unde s-au dus, și cum ar fi ilustrate Câmpiile Elizee. Nu mai merg în tabără din clasa a zecea, dar am rămas cu nostalgia vederilor pe care încă nu le-am trimis. Mă apucă uneori un dor nestăvilit de a scrie, ușor aplecat înspre dreapta, încercând să fiu atentă, să scriu drept, pe o linie imaginară pe care mi-o trasam pe spatele cartonului împărțit în două:

"Salutări de la Marea Neagră!
Cu drag,
Ioana"