47

Unu, doi, trei. De la început. Unu, doi, trei. Sfânta Trinitate. Unu, doi, trei. Nu ajung mai departe. Mă împotmolesc undeva în firele de păr alb. Refuz să mă vopsesc. Liniile care îmi conturează fața cândva erau timide. Acum sunt statornice. Sunt vrednică de ele. Mi le-am însușit prin fiecare bătălie pe care am dus-o. Aș fi vrut să știu că nimic nu trebuie să fie o luptă. Voiam să dovedesc. Să mă afirm. Apoi am dezvoltat un interes curios pentru luptele de Sumo. Și așa am învățat că viața e un dans.

Unu, doi, trei. Îmi mângâi fața cu blândețe. Mă uit la mine fără să mă feresc de urmele pe care viața le-a lăsat. Mă analizez cu atenție. De sus în jos. De la stânga la dreapta. Din profil. Unu, doi, trei. De câte ori am plâns? Cine mai știe. Mi-am luat lacrimile în palme și i-am dat sufletului să bea. Să se întremeze. Așa am crezut eu. Ca un balsam turnat pe rană deschisă. Nu m-am ascuns. Apoi am înțeles că era venin. Propria mea otravă. Spiritul se cangrenase. De câte ori am uitat cine sunt? O dată, de două ori, de trei ori. Am pierdut numărătoarea. Dacă cifrele nu s-ar încăpățâna, aș putea număra până dimineață. Și tot nu aș ajunge la numărul corect. Nu se alchimizează. Dar se încalecă. Nu țin rândul. Sar una peste alta. M-am căutat în alte suflete deși nu credeam în suflete pereche. Nu m-am găsit.

Unu, doi, trei. De câte ori m-am trădat? Mă uit cu și mai multă atenție la mine. Colțurile gurii se ridică în formă de semilună. Nu știu să mă mai mint. Nu mai pot și nu mai vreau. O manifestare asumată a liberului arbitru despre care am tot citit, dar pe care mult mai târziu am început să-l înțeleg. Mă iert pentru fiecare infidelitate. Pentru trădările din prima tinerețe, când altcineva era mai important. Când prieteniile și iubirile se măsurau în gradul de sacrificiu de care erai în stare. Condiționările erau la mare cerere. Degetele caută să citească asemeni unui orb ridurile de la colțul ochilor. Labă de gâscă le numește lumea popular. De parcă ar fi o rușine. Rușinea și vina. Tandemul de succes care mănâncă asemeni unui cancer. Mușcă din carne vie. Rod până la os. Apoi îți sug măduva și mori pe dinăuntru. Rămâne o carcasă goală în care Iona și-ar auzi gândurile nestingherit.

Unu, doi, trei, patru. Ajunge. Tania Turtureanu. 47. Mă iert. Pentru nopțile în care am plâns cu sughițuri. Pentru că nu am ascultat-o pe mama mai devreme. Pentru că l-am luat pe Dumnezeu de guler și i-am cerut socoteală. Pentru grijile pe care mi le-am făcut. Pentru gândurile pe care le-am găzduit cu forța. Împotriva voinței lor. Despotic. Degeaba îmi spuneau că nu sunt nimic mai mult decât un scenariu. Dramatic, de cele mai multe ori. Un dramatism pe care l-am învățat din filme și din cărți. Credeam că iubirea trebuie să doară. Love Hurts. Și cântecele au partea lor de vină. Am stricat numărătoarea.

Ce mă doare? Că nu am putut pune botniță bolii care a mușcat din tata înainte să ne mai spunem o dată, de două ori, de trei, de patruzeci și șapte de ori cât de mult ne iubim. Mi-e dor de el în fiecare zi. A fost un tată bun. În familie am învățat iubirea. Natural. Când am ieșit în lume lucrurile s-au stricat. Dar am învățat să le repar. Pentru că mama a fost de neclintit și mi-a arătat din nou cum să merg. Unu, doi, trei pași peste grija cea lumească. Și așa m-am lepădat de furia care se hrănește din noi toți cei care credem că ni se întâmplă o mare nedreptate. Oamenii mor. După, am festonat cu răbdare fiecare încercare de parcă ar fi fost o haină pe care ar fi trebuit să o port pe dos. Bunica a fost cea care mi-a vorbit despre micile detalii care contează. Și am fost atentă. La căptușeală, de exemplu. Îi spun mamei că o iubesc. Un exercițiu care s-a încarnat în mine. Îi spun și pentru tata. Și ea știe.

Unu, doi, trei. Număr în gând până ajung la 47. Inspir și expir în liniște. Deschid geamul și mă uit la viață. Mă întreb dacă ne cunoaștem. Ne prezentăm. Pentru orice eventualitate. Încântată, zice fiecare dintre noi. Ne privim cu atenție și considerație. Ne complimentăm. Ne găsim aceleași, dar cumva diferite. Mai încete. Mai tandre. Mai înțelepte. Mai recunoscătoare. Un șir lung de comparative. Cu cine ne comparăm? Ne uităm în urmă și suntem mai înțelegătoare. Iertăm și iubim necondiționat. Începem cu noi însene. Și astfel ne recunoaștem și în cei răniți. Sunt recunoscătoare că și azi mi-a păstrat un loc lângă ea. O nouă zi. Doamnă, îi spun, vă iubesc. Azi mai mult decât ieri.

47.

Joni Mitchell sună altfel.