Baloane, cireși și roci vulcanice

Mă așez pe o bancă în Piața Unirii, cu telefonul pus pe silent și cu agenda pentru săptămâna viitoare aproape goală. După câteva luni sufocant de aglomerate, ideea că nu mai am nimic de făcut mă agită în loc să mă calmeze. Îmi scormonesc creierii și îmi spun că precis au mai rămas texte de predat, cărți de citit, interviuri de stabilit, întâlniri de aranjat, dar probabil nu-mi mai amintesc eu de ele. Neliniștea asta s-a lipit de mine, nu mai scap de ea nici măcar în zilele libere. Ba chiar în zilele libere mi se accentuează, trăiesc constant cu impresia și cu gândul că sigur am uitat să fac ceva important.

În jurul meu, orașul care nu se oprește niciodată. Sunt mulți oameni în piață, e duminică și e vreme frumoasă. Îmi atrage atenția un balon alb, purtat de vânt, care zboară lin pe deasupra capetelor noastre. Câțiva copii îl observă și încearcă să-l prindă. Nu reușesc, balonul se ridică tot mai sus, într-un fel de joacă șăgalnică. Pare că n-ar avea chef să se lase prins. Încearcă și adulții să-l apuce. Un bărbat îmbrăcat în pantaloni scurți sare să-l prindă, balonul alunecă însă ușor peste mâinile lui întinse. Se oprește în dreptul unei femei în rochie galbenă, apoi iar se urcă pe un curent de aer care-l împinge dincolo de coroanele platanilor din piață. Îl urmăresc cu privirea până dispare după colț.

Citesc zilele acestea cartea de debut a lui Paul Auster, Inventarea singurătății. (editura Art, traducere de Bogdan Alexandru Stănescu). Auster vorbește despre realitate și ficțiune, despre relația dintre ele și despre tentația de a privi lumea de parcă ar fi o extensie a imaginației. În ficțiune există text și subtext, sensuri simbolice, interpretări. În viața reală însă, un fapt, o întâmplare e doar ceea ce este. Și totuși.

Imaginea balonului alb care acum câteva minute zbura pe deasupra capetelor noastre mi-a adus aminte de altceva.
La TIFF anul acesta am aflat un cuvânt nou: hanami, să privești florile de cireș. Oare există în japoneză și un cuvânt pentru privitul baloanelor care plutesc în piața centrală într-o duminică dimineață?

Hanami este titlul unui film care mi-a plăcut cel mai mult anul acesta la festival. Un film minimalist, care o urmărește pe Nana, o fetiță crescută de comunitatea de pe insula vulcanică Fogo din Capul Verde. Majoritatea locuitorilor insulei vor să plece de acolo. Tinerii părăsesc insula, în urmă rămân doar bătrânii care au grijă de copii. Peisajul este arid, rocile vulcanice întunecate contrastează cu apele albastre ale oceanului. E multă frumusețe, sălbăticie și tristețe în natură, dar și în oameni. Nana crește înconjurată de dragostea femeilor din sat, dar poartă în ea un dor și o durere pe care nu le poate exprima în cuvinte. Și este atâta melancolie și tristețe în privirile actrițelor care o interpretează pe Nana ca fetiță și adolescentă, atâta frumusețe, dar și un soi de înțelepciune și acceptare. După ce ies de la proiecție citesc că majoritatea celor care joacă în film sunt actori neprofesioniști, localnici și mă gândesc cât de mulți oameni talentați există pe lumea asta, iar noi nu vom afla niciodată despre existența lor. Sau poate vom afla accidental, intrând la proiecția unui film la întâmplare, fără să știi dinainte ce urmează să vezi.

Hanami o urmărește pe Nana cum crește, cum se maturizează și cum asistă la niște cursuri informale despre natură și viață, ținute de un bătrân cioban cocoțat pe o stâncă. El le povestește micilor cursanți care s-au strâns în cerc în jurul lui despre întâlnirea pe care a avut-o în urmă cu mulți ani cu un geolog japonez venit să studieze vulcanul Fogo. Cei doi vorbesc fiecare în limba lui, ciobanul în creolă, japonezul în japoneză, și totuși, reușesc să se înțeleagă. Japonezul îi vorbește ciobanului despre hanami. Despre contemplarea frumuseții florilor de cireș, care devine o tulburătoare metaforă, despre cum înțelegem fără să vorbim, despre ce se ascunde dincolo de aparențe, despre o natură care pare aridă și aspră, dar care conține în ea multă blândețe, dar și despre cum trăiește un copil dorința de a pleca, laolaltă cu dorința de a rămâne.
Regizoarea filmului este Denise Fernandez, a primit un premiu special pentru regie la Festivalul de la Locarno și sper că vom mai auzi de ea și că n-o să se oprească la acest prim film atât de plin de emoție și poezie.

Constat că îmi plac din ce în ce mai mult filmele și cărțile care-și propun să spună o poveste simplă, fără stridențe, fără răsturnări șocante de situație. Care mă iau de mână și mă poartă la pas prin întâmplări care n-au nimic ieșit din comun, viața în toată banalitatea ei. Care reduc totul la scară umană, măruntă, nesemnificativă, contemplativă, atât de ușor de înțeles și atât de emoționantă.

După ce ești bombardat zi de zi pe ecranul telefonului cu grozăvii, imagini greu de privit, povești ieșite din comun, să stai și să admiri frumusețea pură și simplă mi se pare cel mai eficient tratament împotriva ritmului trepidant în care ne ducem viața de mult prea mulți ani deja.