De ce ne-am săturat de bine?

Pe malul Someșului, la apus, o fată dansează și face piruete, o altă fată cântă ceva, în timp ce o a treia le filmează. E multă lume în jur, dar fetele sunt foarte concentrate la ce fac, nu iau deloc în seamă oamenii care trec pe lângă ele. Și nici trecătorii nu par să le observe. Unii aleargă, alții își plimbă câinii, părinți cu copii mici se duc spre locul de joacă, sunt și mulți pensionari care merg agale cu mâinile la spate, singuri sau câte doi, comentând știrile zilei sau cine știe ce întâmplare din cartier.

Scena asta cotidiană urbană mă umple de pace și de bine. Da, mă simt liniștită și în siguranță în oraș, împreună cu mulțimea asta de necunoscuți care-și văd de treburi. Mă uit la tot valul de flori sălbatice care a năpădit ambele maluri ale râului. Pe cele mai multe le cunosc, pentru altele e nevoie să scot telefonul, să le scanez cu Google lens ca să aflu cum se cheamă. Uite că am trăit până la vârsta asta cu convingerea că micșunelele sunt fructe de pădure, mici, roșii și aromate, când de fapt sunt flori. Florile acelea portocalii care au înflorit primele anul acesta pe malul Someșului și care miros delicat și dulce.

Aproape toate după-amiezile mele sunt așa. Cel puțin cele în care mă duc pe jos spre studioul de radio la care lucrez. Și de fiecare dată mă gândesc că sunt norocoasă pentru că pot merge unde vreau fără să-mi fie frică, că sunt înconjurată de oameni pașnici, că nu mă tem pentru fiul meu atunci când îl prinde noaptea pe străzi. Că am de mâncare pe săturate și că atâtea haine stau în dulap, că nici nu apuc să le îmbrac pe toate într-un sezon. Că citesc ce-mi place, că văd filme, piese de teatru, concerte și am cu cine le comenta.

Săptămâna trecută am văzut patru spectacole de teatru la microstagiunea care a marcat centenarul lui György Harag, unul dintre cei mai mari regizori din întreaga istorie postbelică a teatrului românesc.

Spectacole foarte bune și foarte diverse, dar dintre toate a rămas cu mine Deportarea de András Visky, produs de Centrul Cultural Óbudai Társaskör, în regia lui Árpád Árkosi. Spectacolul are la bază romanul omonim al scriitorului și dramaturgului clujean. Kitelepités n-a fost deocamdată tradus nici în română și nici în engleză, dar tare m-aș bucura să se întâmple asta cât de curând.

Deportarea este o poveste autobiografică. Tatăl lui András Visky, pastorul reformat Ferenc Visky, a fost condamnat în 1958 la 22 de ani de închisoare, iar soția și cei șapte copii ai săi au fost deportați în Bărăgan. Povestea este spusă din perspectiva autorului, pe atunci în vârstă de doar doi ani. În sala studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, scenografia spectacolului este simplă: paie pe jos, un crucifix îmbrăcat în pânză de sac într-un capăt, o valiză cu câteva lucruri, șapte perechi de încălțări scâlciate, două personaje care le întruchipează pe mama și pe dădaca celor șapte copii, iar într-o cutie transparentă de plexiglas, naratorul jucat de actorul Aba Sebestyén, culcușit pe un strat gros de hârtii mototolite. Mă impresionează profund această metaforă a cuvântului care devine singura armă și singurul refugiu al unor oameni care nu se pot apăra de o decizie monstruoasă, care le-a aruncat tatăl în închisoare, iar pe ei i-a trimis la capătul lumii, într-o baracă murdară și rece, împreună cu alți anonimi care vorbesc o limbă pe care ei n-o înțeleg, dar pe care învață încet încet s-o vorbească.

Textul lui András Visky este de-o frumusețe răvășitoare, plin de lirism și de acea inocență a copilului care-și trece prin filtrul limitatei experiențe și capacități de a înțelege lumea iubirea față de mama chinuită de munca silnică și dorul față de tatăl absent și aproape necunoscut. Splendoare și durere și nedreptate și frică și iubire și efort și lipsuri și revoltă și disperare.

Mă cutremură sentimentul cumplit de neputință, senzația că o forță malefică de o putere zdrobitoare se poate abate oricând peste tine și peste viața ta comodă și lipsită de griji. Am trăit în copilărie și adolescență acest sentiment că ești neputincios, că nu contezi, că o să fii strivit și că nu te poți împotrivi, pentru că nimeni n-o să-ți sară în ajutor. Există oameni care cred că au drept de viață și de moarte asupra altor oameni ca ei. Care se joacă de-a demiurgul nemilos, decid cum trebuie alții să trăiască și să moară. Nu-mi pot controla lacrimile și nici nu vreau, e ceva eliberator în această suferință împărtășită, în această credință că singura armă pe care nu ți-o poate lua nimeni este felul în care gândești și exprimi asta. Cuvintele, atât de efemere și totuși atât de puternice și consolatoare.

Ies din sala întunecată și din acel univers sufocant, iar afară e soare și cald. Mă întâlnesc cu câțiva cunoscuți, vorbim despre teatru și despre vreme și despre cărți. Plec spre casă recunoscătoare că trăiesc vremurile astea de pace, în care niște fete tinere și frumoase cântă și dansează nestingherit pe malul râului, în care umblu fără frică pe străzi, în care pot spune ce gândesc fără să mă tem de represalii.

Sunt recunoscătoare, dar și conștientă că toată această stabilitate este atât de fragilă și că am fost (sau poate suntem) la un pas să o pierdem. Iar pericolul poate oricând să reapară dacă nu înțelegem că libertatea și absența fricii nu sunt starea naturală a omenirii, ci doar o întâmplare norocoasă cu care suntem (sau am fost) contemporani în acest colț de lume.