Veniți la cireșe

E trecut bine de ora șase seara. Soarele încă arde străzile orașului în care lumea aleargă bezmetică dintr-o parte în alta. De sus în jos. De la un antipod al ființei la celălalt, al neputinței. De acasă la serviciu. De la serviciu la piață. De la piață la brutărie. Fuge întruna fără să zăboveasc-o clipă. Să-și tragă sufletul și să-l aducă înapoi acasă.

Îmi pun ochelarii de soare cu rame verzi și brațe maro. Îi port zilnic de când i-am cumpărat. Oamenii nu sunt nici mai frumoși, nici mai urâți prin lentilele care îmi feresc ochii de radiațiile UV. Doar că nu știu să se oprească. Trec pe lângă ei și le caut privirea. Uneori mi-e frică să nu calc pe ea. Merg cu grijă să nu strivesc gânduri ascunse în dale de granit de care te împiedici pentru că au fost puse cu ciudă.

Traversez strada pe la Sora. Mi-e poftă de cireșe. Mă îndrept spre piața mare. Trec pe lângă Canalul Morii. Apa aproape a secat, iar timpul e mai leneș pe aici. Poate am eu mai multă răbdare. Nici nu mai contează. Aștept la semafor. Culoarea întârzie să se facă verde. Caut cerul cu privirea. Pentru că viața se vede altfel de jos în sus. Capătă sens.

E deja ora șapte seara când intru eu în piața pe care au transformat-o fără să mă întrebe dacă îmi doresc. Nici măcar nu m-au întrebat dacă îmi place. Oamenii și-au strâns tarabele. Mulți dintre ei. Cei care au mai rămas sunt deja obosiți, dar nu se îndură să plece. Într-un capăt văd căpșuni de Satu Mare. În celălalt, cireșe de la Cireșoaia. Mai am cincizeci de lei. Îmi ajung să îmi iau un kilogram din fiecare. La piață mi-e rușine să spun că e scump. Pentru că le văd mâinile.

O iau pe jos înspre casă. Trec prin Piața Cipariu, pe lângă florăria unde vinde o familie de romi pe care i-am îndrăgit din ziua în care m-am oprit să cumpăr flori de la ei. Primul meu coleg de bancă era rom. Daniel. Cu el am împărțit prima dată pachețelul de mâncare pe care mama mi l-a pus la școală. Pâine cu unt și sare. Puțini oameni am întâlnit care să aibă la fel de mult bun simț ca Daniel. Multă vreme a vândut ziare pe platou în Câmpulung. În continuare o salută pe mama cu sărumâna. Un om bun și blând, un pic retras. Timid, dar cu un zâmbet larg. Vara trecută i-am cunoscut familia. Are doi copii. I-am spus că voi scrie despre el dacă îmi dă voie, dar nu am făcut-o încă.

Doamna stă pe scaun lângă poartă. Îi zâmbesc de la distanță. Văd că e obosită. O întreb dacă vrea căpșuni. Să știți că nu vă refuz. Mi-e așa o poftă, dar soțul nu a avut timp azi să meargă la piață. Mi-a promis că mâine îmi cumpără. Nu vrea să se servească singură. Îmi spune că are mâinile murdare de la flori. Eu îi răspund că nu contează. Nu îndrăznește nici așa. Își face brațele coș iar eu, cu ambele mâini, i le umplu. Îmi dau jos rucsacul. Scot și cireșe. Remus, hai să-ți arăt ce mi-a dat doamna. Ochii îi lucesc. Vrea să îmi aleg un buchet de flori. Refuz. Îi spun că sunt de sufletul lui tata. Ochii i se umezesc. Acum zece zile mi-am îngropat fratele.

Plec mai departe. Îi mulțumesc Bunuțului că mi-a scos oameni în cale și că am putut împărți. Că am avut cui să dăruiesc. După ce ani de zile l-am certat, l-am tras de guler și l-am pus la colț, acum îi spun lui Dumnezeu Bunuțul. Mă întreb cum de mă mai suportă. Nu mi-a rămas dator niciodată. Nici cât negru sub unghie. Nu mai caut să îi înțeleg logica. Râd când e ghiduș și-i spun că are simțul umorului. Indiferent de încercare, nu m-a lăsat singură. Dar nu am știut să văd.

Aproape de casă mă întâlnesc cu Răzvan. E cu un grup de prieteni. Sunt trași la față. Palizi. Nu îi întreb cât au lucrat, nici cât sau dacă au dormit în ultimele zile. Deschid larg punga roz din plastic și îi invit să-și ia căpșuni. Nu stăm prea mult de vorbă. Ne despărțim și ne vedem de drumul nostru. Unul în sus, celălalt în jos. Cățelușa Luna fuge pe lângă gard. Așteaptă să o mângâi. Îmi linge mâna care nu i-a dat niciodată de mâncare.

Îmi caut cheile înainte de a ajunge în fața porții. De la distanță văd că cel mai bun vecin din lume a scos deja gunoiul. A plecat de acasă. Pe poartă găsesc legată o foaie de hârtie. VENIȚI LA CIREȘE. Joi 19.06.2025. Orele 18:00. Vecinul. Cel cu care împart un gard. Mai jos mi-a scris numărul de telefon. E aproape ora opt, dar o aud pe soția lui în grădină. O strig și o întreb dacă mai pot veni la ora asta. Îmi deschide poarta în timp ce eu fug să îmi iau o caserolă de la etaj. Domnul e și el în curte. Are optzeci de ani. Iarna își face copcă în bazinul din curte. La ora șase, în fiecare dimineață. Mă ceartă că nu am venit cu o pungă. Crengile copacului sunt pline de fructe. Atârnă greu în jos. Mănânc direct din copac. Luați punga asta. Culegeți cât de multe. Să le spălați. Trec multe mașini pe strada noastră.

În loc de final:

Mama avea cinci ani. Radu, trei jumate. Bunicu era în pușcărie. La fel și vecinul cu care împărțea un gard. I-a ridicat miliția într-o dimineață. Două femei tinere s-au uitat neputincioase cum le rămân copiii fără tată. Au împărțit mâncarea. Bunica avea mere. Vecina, cartofi. Trebuiau să hrănească doi copii. Fiecare dintre ele. Celălalt vecin avea un cireș mare în curte. An de an crengile copacului erau tot mai pline de fructe. Copiii se uitau cu poftă. Tânjeau să-și pună cercei la urechi și să scuipe sâmburii în sus. Să-și potolească setea clefăind. Veniți la cireșe. Atât ar fi vrut să audă. Dar cuvintele s-au lăsat așteptate. Ei au ales să crească și să-și vadă de viață.