Mă hotărăsc să scriu câteva rânduri. Îmi iau laptopul și deschid o nouă pagină în Word. Ne uităm una la alta și ne îmbiem care să înceapă prima. Hai, zi tu ceva. Ba nu, zi tu. Și tot așa, până îmi dau seama că a trecut mai bine de jumătate de oră și n-am tastat nici măcar un cuvânt. Cu toate astea, știu despre ce aș vrea să scriu. Poate că ar trebui să îmi fac un plan pe care să-l urmez. Să fac un brainstorming, iar apoi, structurat, să mă ocup de introducere, cuprins și încheiere. La fel de bine, aș putea să îmi las gândurile să se amestece, lipsite de orice logică sau cronologie. Exact așa cum se înghesuie și caută să-și facă loc în minte mea de când mă știu. Mi-a luat ceva timp să învăț să le educ și să le ordonez. Asta după ce m-au vlăguit ani buni de zile. Măcar de ar fi fost reale! M-am autodiagnosticat. Overthinker.
Am lucrat mult cu mine ca să îmi dau seama și să accept că ce se întâmplă în mintea mea nu are nicio legătură cu realitatea. Pentru o viață sănătoasă aveam nevoie de o ordine interioară. Am început timid, fără prea multă încredere că lucrurile s-ar schimba sau că noua mea decizie ar aduce plusvaloare vieții. În timp, am devenit autodidactă, am învățat să prioritizez și să mă prioritizez. Să exclud tot ce îmi amenința liniștea interioară, să pun pe hârtie, să tai și să o iau de la capăt de câte ori a fost nevoie. Mi-am făcut un obicei din a mă disciplina. Cred în reguli, mă abat de la ele, ca fiecare dintre noi, le identific de câte ori le încalc, dar nu pot renunța la gândul că tot ce mi s-a spus în viață să fac sau să nu fac m-a salvat. De mine însămi, în primul rând.
Sunt profesoară de peste douăzeci de ani. O meserie nobilă, dacă mă întrebați. O profesie cu riscuri multiple. Emoționale, dar și sociale. Sufletele nu vin cu termene de garanție prestabilite. Cine lucrează în învățământ știe exact despre ce vorbesc. Riscul distrugerii lumilor interioare ne pândește la fiecare cuvânt, privire, ton ridicat. Cum își mai găsesc regulile loc într-un spațiu socioemoțional care favorizează hipersensibilizarea e o întrebare pe care mi-o pun de la o generație la alta. Ce va ofensa pe cineva nu va avea niciun efect asupra altei persoane. Într-un colectiv de douăzeci și nouă de elevi, cineva se va simți jignit, nedreptățit, neînțeles, apreciat, indiferent. Mai mult ca sigur, unul dintre elevi va pleca cu lacrimi în ochi, îi va tremura vocea de furie, va înjura în timp ce iese din clasă, va refuza să mai răspundă la oră, se va închide în sine, va fi dezamăgit. Da, avem acest efect asupra lor. Trebuie doar să ne asumăm că nu suntem niște mici dumnezei care le știm pe toate. Nu le cunoaștem suferințele și nu le auzim trăirile.
Dirigenția este un sport de anduranță. Am mai scris despre asta. A fi diriginte este, în cele mai multe dintre cazuri, o funcție ingrată. Mediezi între elevi, părinți și profesori. Întotdeauna va fi cineva care va considera că nu faci bine ce faci. Altcineva, din exterior, îți va sugera o altă abordare. Un elev va veni la tine să se plângă, pe bună dreptate, că un profesor i-a vorbit cu lipsă de respect. Vei încerca să îi explici că felul în care acel profesor i s-a adresat nu are legătură cu el. Îi vei spune că îți pare rău pentru experiența pe care a avut-o. În zadar. Știi prea bine că rana de cuvânt nu se vindecă. Apoi vei încerca să-ți abordezi colegul. Să vezi ce s-a întâmplat. Să stați de vorbă și să reiterezi ideea respectului și a deontologiei. Furii multiple se vor dezlănțui. Un părinte te va suna și îți va reproșa că ai ceva cu copilul lui și de asta te legi doar de el. Tot timpul. La rândul tău, îi vei spune acelui părinte despre lucrurile la care crezi că ar trebui să fie atent în ceea ce privește dezvoltarea copilului său. Ți se vor imputa lucruri, vei claca, te vei enerva, vei spune că nu mai poți, iar a doua zi o vei lua de la capăt. Sistemul nu te va ajuta, dar tu vei căuta soluții. Pentru că nu îți bați joc de nimeni. Pentru că mai important decât orice notă sau premiu e să vezi și să auzi acel copil. Să fii prezentă, să îl ajuți să se descopere, să se accepte, să se iubească exact așa cum e, să îi reamintești că ai încredere în el, că orice situație neplăcută are ceva bun în ea.
Îi vei certa. Te vei certa cu ei. Te vor pune la zid cu o singură privire. Te vei disciplina să nu renunți. Vei căuta alte soluții. Vei simți că nu sunteți în concordanță. Sistemele valorice se vor bate cap în cap. Vei greși. De multe ori. Vei intra în clasă. Vei simți că nu te vor. Și e normal. Ajungi să îți spui că așa e o relație sănătoasă. Cu puseuri de furie. Îți amintești că tu i-ai învățat să aibă o voce și îți înghiți mândria pentru că acum îți dau ei ție o lecție. Te liniștești și ești mândră de ei că au avut curaj. Îți repeți că nu trebuie să te iubească, ci să fie sănătoși, echilibrați și să își asume responsabilitatea. Îi vei chema să stai de vorbă, vei căuta să înțelegi ce nu merge bine și ce a declanșat conflictul dintre voi. Vei impune reguli de comportament, doar ca să îi știi în siguranță și pentru a le reaminti că respectul de sine va atrage respect. Nu le vei permite să vorbească urât. Dar nu le vei cenzura ideile. Și pentru toată libertatea de exprimare pe care le-o vei da, la un moment dat, vei fi taxată fără milă. La sfârșit vei sta în fața lor și vei admite că ai greșit. Îți vei cere iertare. Asumat.
Din al doilea an de învățământ am fost dirigintă. Am văzut ce înseamnă să lucrezi cu elevi care nu au parte de iubire. Am întâlnit copii din centre de plasament care mi-au rupt inima fără să îmi spună prin ce trec. Am intrat în conflict cu directorii pentru că am ținut morțiș ca o fată să termine clasa a zecea. Nu știa dacă era însărcinată. Mama o părăsise în clasa a opta. La divorț, părinții nu s-au înțeles asupra tutelei. Tatăl avea grijă de ea când putea. Am împărțit mâncarea cu elevi care mergeau opt kilometri până la gară ca să ia trenul și să ajungă în Cluj. Se trezeau dimineața devreme. Mult prea devreme.
Sunt la finalul unui ciclu de doisprezece ani, timp în care am fost dirigintă. Miercuri am avut ultima oră de dirigenție. Ne-am îmbrăcat festiv și ne-am întâlnit în sala de clasă. Am refuzat să le dau vouchere premianților. Am ales să caut cărți și să personalizez premiul pentru fiecare dintre ei. La fel ca acum patru ani, am primit donații de la prieteni care lucrează la edituri și înțeleg puterea cuvântului scris. Ba mai mult, știu câți bani alocă statul pentru premii. Între 30 și 45 de lei, în funcție de premiu. Mi-am rugat elevii de care urma să mă despart să nu îmi facă aranjamente florale. Să meargă la piață, pe Canalul Morii, și să cumpere de la oamenii care vin cu flori de câmp sau din grădinile lor. Așa putem ajuta pe cineva, le-am spus. Le-am sugerat să strângă banii pe care i-ar fi cheltuit pe flori și să îi donăm pentru construirea unui centru paliativ pentru copiii bolnavi de cancer.
În sala de clasă, pe catedră mă aștepta un buchet de floarea soarelui legat cu sfoară. Lângă era o pungă din hârtie. Le-am mulțumit pentru flori. Mi-au spus să mă uit la cadou. Le-am reamintit că nu primesc cadouri. Au insistat. Nu s-au lăsat. Doar au fost ai mei. Mi-au spus că îmi va plăcea, că simt ei că m-au nimerit. Nu am vrut să-i jignesc. Am deschis punga și am scos o agendă albastră pe care era scris cu litere de mână Mama Zmeilor. Pe prima pagină îmi declarau iubirea. Am râs cu poftă, de bucurie și de fericire. Nici că se putea un cadou mai frumos. Teacher, mai ai ceva. Lângă agendă puseseră un plic. Am crezut că mi-au scris o scrisoare, dar nu. Au fost cu doi pași înaintea mea. Strânseseră bani pentru construirea Centrului de Îngrijiri Paliative Pediatrice "Sfântul Hristofor", Sânnicoară. De abia atunci am început să plâng. Am fost mândră de ei și le-am spus-o. Le-am trimis un link pe grupul clasei. Khalil Gibran, On love. A fost pentru ultima dată când le-am citit în engleză la ora de dirigenție.
Activitatea Asociației "SFÂNTUL NECTARIE", CLUJ-NAPOCA poate fi sprijinită prin donații și sponsorizări în conturile deschise la Banca Transilvania, sucursala Cluj-Napoca. În aceste conturi pot fi donați bani și pentru Centrul de Îngrijiri Paliative Pediatrice "Sfântul Hristofor".
Cont RON: RO83BTRLR0NCRT00C6603105
Cont EUR: RO25BTRLEURCRT00C6603103
sau donații de 2 euro lunar, prin SMS, la numărul 8845, cu textul JOY.