Poveste tristă de familie

Trăiesc cu credința naivă că oamenii pe care i-am adorat în copilărie sunt nemuritori și că n-au voie niciodată să plece. Și totuși, ei pleacă. Pleacă și-mi contrazic speranțele infantile. Săptămâna trecută, a fost rândul surorii mamei mele.

Aveam patru ani și jumătate când a murit bunica mea maternă și imediat apoi mătușa a preluat rolul de refugiu pentru mine. Mi-a fost ușor să mă adaptez: eram tot în Dobrogea, gustul mâncării era același, stilul de viață asemănător, grădina se desfășura la fel în fața casei, cu zeci de rândunele care ciripeau aliniate pe cablurile de curent, cu urzicuțe, petunii și atlangicuri de-a lungul aleii care ducea la poartă, cu praful de pe uliță la fel de fin și răcoros, și, mai cu seamă, cu blândețe și cu mult calm.

Vacanțele petrecute în Nordul Dobrogei, la mătușa mea, împreună cu vărul meu mai mare, erau spațiul deplinei libertăți. În vreme ce acasă, la oraș, aveam de făcut teme, de mers la școală, de răspuns la fel de fel de obligații de șoim al patriei și apoi de pionier laureat la Cântarea României, la mătușa mea la țară eram lăsată în pace, nu mi se puneau condiții, nu eram certată sau pedepsită niciodată pentru nimic. E drept că eu și vărul meu am fost mereu niște copii buni și ascultători. Ne jucam, ne ascundeam, ne băteam cu perne, mergeam la cules de tutun, stăteam pe prispă și-l întindeam pe fire lungi de sfoară pe care apoi le atârnam la uscat, culegeam via și vindeam pepeni la șosea, citeam Winnetou și jucam șeptică, ascultam teatru la pick-up și mâncam compot de vișine ținut la rece, în cămară. Uneori, vărul meu pleca în sat să se întâlnească cu băieții mai mari iar eu rămâneam doar cu mătușa și o urmam peste tot ca un cățel.

Până în adolescență, mi-am petrecut toate vacanțele la ea. Apoi au urmat mulți ani în care ne-am văzut sporadic și mai degrabă pe fugă. Abia din 2010 mi-am reluat obiceiul să o vizitez vara și să mă opresc la ea mai multe zile. Țin minte că atunci când am petrecut mai mult timp împreună asemănările dintre noi m-au frapat. Avea gesturi pe care le aveam și eu, se comporta la fel ca mine când era iritată, enervată, sau, din contră, entuziasmată. Ne semănau genunchii și gleznele, încheieturile și degetele de la mâini. Și, mai presus de toate, folosea niște cuvinte pe care le uitasem dar care concentrau în ele toată copilăria mea. În vreme ce noi ne împrăștiaserăm prin lume, ea rămăsese, păstrase tot imaginarul nostru, toate poveștile, personajele inventate și expresiile pe care doar noi, cei din familie le recunoșteam, le iubeam, ne țineau legați și uniți. Aceeași istorie comună, aceleași aluzii, aceleași glume, aceleași mâhniri, la care doar noi puteam să ne întristăm sau să râdem din toată inima.

În timp ce noi povesteam despre fasting și fitness, despre vinete gratinate, rețete de cupcakes și seriale pe Netflix, ea tăcea, ne asculta, se bucura că suntem acolo, toți împreună, că râdem și că ne prinde miezul nopții în curte la povești.
 
Viața ei nu se schimbase prea mult, deși nu mai gătea la gazieră, nu mai spăla haine cu mâna și nici la tutun nu mai trebuia să meargă.
 
Îmbătrânea, dar niciodată nu încerca să-și disimuleze neputințele. Era total lipsită de cochetărie și accepta trecerea anilor cu seninătate, fără ranchiună și fără împotrivire.

Îmi era ușor să mă conectez cu ea, pentru că niciodată nu mă trăgea de limbă și nu mă obliga să povestesc. Puteam să stăm împreună mult și bine fără să vorbim și liniștea dintre noi era calmă și blândă, nu ne încurca deloc. Ne beam cafeaua, pentru ea dulce, cu mult lapte, smulgeam iarba din grădină, hrăneam porcii și găinile, apoi ne urcam în mașină și plecam. La oraș, la cafenea, sau la mănăstirile din împrejurimi, îmi plăcea s-o plimb și să-i fac pe plac. Mergeam prin magazine și îi făceam cadou câte o pernuță în carouri verzi, o perie de păr, sau alte flecuștețe pe care le accepta cu un entuziasm reținut, de copil bun care nu vrea să profite prea mult de generozitatea adulților. Rolurile se inversau, ea era cea care mă urma pe mine peste tot.

Nu știu cum să închei povestea asta, așa cum nu știu cum să compensez absența ei. Gesturile, cuvintele, mirările ei, care sunt și ale mele. Pe care încerc să le inventariez și arhivez, ca să nu se piardă glumele, ironiile și tristețile, acea rețea invizibilă care ține laolaltă familia noastră mică și împrăștiată prin lume.