Și eu, ce pot să fac?

Mă trezesc înainte să sune ceasul. Trag jaluzelele și deschid geamul de la dormitor. Aerul rece mă plesnește taman peste ochii care caută miopi să înțeleagă ceva din ce se întâmplă în jur. Urmez pașii pe care îi știu pe de rost. Până la geamul celeilalte camere. Unu, doi, trei. Unu, doi, trei. Apoi mă opresc și fac liniște. Soarele e mai leneș decât mine. Încă moțăie, dar văd că are de gând să răsară în nuanțe de fucsia azi. Unu, doi, trei. Unu, doi, trei. Ai spune că e vals, dar nu e. Ajung la aragaz și pun espressorul pe ochiul mic din spate. Îmi fac un espresso din cafeaua căreia îi sunt fidelă. Lavazza, mon amour. Mă spăl pe față și pe dinți. Cică pasta de dinți cu cărbune albește dinții. Mă uit în oglindă. Mă surprinde o femeie albă cu o gură neagră care caută să vadă toate femeile, indiferent de rasă, etnie sau culoare. Le ghicește în părul nepieptănat, un pic ondulat. Îmi clătesc gura. Când ridic capul, o femeie își trece mâna peste chipul celorlalte femei. De la cele mai tinere până la cele care știu lumea de când nici cuvântul încă nu fusese rostit. Unu, doi, trei. Unu, doi, trei.

Cafeaua dă în foc. Doar ca să-mi facă-n ciudă. Zic și eu așa, ca să mă aflu-n treabă. Avem un ritual. În fiecare dimineață ea dă pe dinafară, iar eu mă minunez cum de nici azi nu am reușit să o iau la timp de pe foc. Trec cu laveta galbenă, umedă doar, peste aragazul din inox. Rămân urme asemănătoare celor ale oamenilor pe care i-am întâlnit. Unele sunt groase, altele, abia de le vezi. Îmi torn ce a mai rămas din cafea într-una din cănile cu Alice. Am două. Evit să deschid radioul. Mai stau un pic cu liniștea dimineților tihnite. Aud un cocoș cântând undeva în cartier. Îmi amintesc cât de frică îmi era de ei când eram mică. Dar și că Petru a trădat, așa cum facem toți. Ne vindem, iar apoi ne căim, dacă mai avem un dram de conștiință nealterată. De cele mai multe ori tardiv, prinși în mrejele orgoliului și ale patimii. Ne pierdem orice urmă de discernământ și terfelim penultima poruncă. Ridicăm mărturie mincinoasă împotriva aproapelui nostru. Unu, doi, trei. Unu, doi, trei. Azi nu am chef să alerg.

Îmi iau cafeaua și mă mai bag cinci minute sub plapuma deja rece. Poftesc la ceva dulce, dar nu am nimic în casă. Măcar o bucățică de șocoladă, cum zicea bunica, de-aș fi pitit pe undeva. Gândul îmi zboară la perioada în care, de bună voie și nesilită de nimeni, am ieșit de pe toate rețelele de socializare. Două luni. Timpul a început să capete sens din nou. Odată cu sensul, a venit și puterea. Nu cea de care s-a vorbit în ultimele luni, ci cea făuritoare de înțelesuri. Am reintrat în rând cu lumea chiar înainte de alegeri. Am căutat echivalentul pentru scroll în limba română. Nu l-am găsit. Limba noastră nu e o comoară. În ciuda dorului. Limba noastră e ciuntită, săracă pe alocuri, dar e ascuțită. Ne-am ascuțit-o unii pe alții fără milă. Unu, doi, trei. Unu, doi, trei. Cred că nici la mineriade nu am fost așa polarizați. Pentru că nu suntem educați, ar spune gurile critice. Și le dau dreptate. Ba mai mult, aș adăuga, nu ne place să ne implicăm. Așteptăm ca celălalt, pe care îl respectăm atât de puțin în sinea noastră, să facă el ceva pentru noi. În locul nostru. Cel pe care îl defăimăm public, colectiv, pentru că individual nu am avea curaj.

Mă uit cu coada ochiului la ceas. Cum a trecut timpul! Mă ridic iute din pat și mă gândesc ce culori să combin azi, ce materiale să îmbin și cu ce parfum să mă dau pe încheieturile mâinilor, în spatele urechii. Deschid radioul. La știri, inevitabil, se vorbește despre educație. Viziuni mărețe. Urmează o nouă reformă. Ca de fiecare dată, va fi cea bună. Se exprimă încrederea în cei care vor schimba paradigma educațională. Aproape că îmi vine să râd. Ce cuvinte mari! Nu demult am urmărit un interviu cu Mircea Miclea. Mi-a plăcut. A făcut o analiză nu doar a educației și a învățământului românesc, ci și a societății și a vremurilor în care trăim. M-am regăsit în ce a spus. Unu, doi, trei. Unu, doi, trei.

Mi-ar plăcea ca în Ministerul Educației să fie doi miniștri: unul pentru segmentul universitar, iar celălalt să nu fie vândut și care să știe foarte bine cum merg sau stau lucrurile în învățământul preuniversitar. Un ministru care să fie familiarizat, datorită experienței, a practicii educaționale și de predare, cu nevoile copiilor din ciclul primar, gimnazial și liceal. Un ministru care are abilitatea de a lucra cu copii cu deficiențe fără ajutorul profesorilor de specialitate, care poate gestiona, în baza legislației în vigoare, absenteismul și libertățile pe care și le permit unii părinți, care poate face performanță indiferent de mediul cultural, emoțional, social și de nivelul copiilor. Un ministru care să înțeleagă că ceea ce funcționează într-o anumită cultură nu va funcționa în alta, din cauza unui mental colectiv care va respinge tot ce îi este străin; un ministru care nu va importa programe educaționale doar pentru că, la un moment dat, au fost la modă într-o țară sau alta. Un ministru care va sta de vorbă mai mult cu cei de la catedră și nu îi va fi frică să lupte pentru oamenii pe care îi reprezintă. Demnitatea nu e negociabilă. Unu, doi, trei. Unu, doi, trei. Îmi voi lua sacoul pepit, ușor cambrat, și fusta verde în cloș. Voi purta o eșarfă mare, albastră.

Sunt prea multe ministere, prea mulți miniștri. Și eu, ce pot să fac? Să îmi văd de treaba mea. Să îmi fac meseria cât pot de bine. Poate mai bine decât până acum, așa cum mi-aș dori, ca mulți dintre noi, să și-o facă toată lumea. Pentru că ține de fiecare dintre noi cum contribuim la reclădirea țării în care am ales să rămânem. Oare cum ar fi dacă am excela, fiecare dintre noi, în domeniul pe care ni l-am ales? Nu am mai avea atât de mult timp să ne dăm cu părerea despre subiecte pe care nici tangențial nu le cunoaștem. Societatea s-ar schimba, discursurile ar fi mai temperate, argumentele mai solide, interacțiunile dintre oameni mai civilizate, iar școala, educația, nu ar putea fi decât imaginea perfectă a ceea ce am construit împreună.
Trei, doi, unu: start!