Sunt la Sângeorz Băi de aproape o săptămână și m-am obișnuit cu oamenii care salută pe stradă deși nu mă cunosc, care se opresc pe trotuar dornici de povești, care mă invită la ei în curte ca să văd mai bine cum se deschide valea îngustă și cum pe cealaltă parte de oraș stau Munții Rodnei, colorați acum într-o sumedenie de nuanțe de verde primăvăratic, ca un soi de scut blând, care ține barbaria la distanță.
Sunt la Sângeorz Băi de aproape o săptămână, dar parcă am ajuns aici de cel puțin o lună. Am venit în tabără, în tabăra de literatură pusă la cale acum șapte ediții de scriitorii Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari, împreună cu Florin Hodoroga de la Centrul cultural "Iustin Sohorca". Ce privilegiu să mergi în tabără la vârsta maturității, împreună cu alți oameni cu care poți să vorbești cât ai chef numai despre literatură. Care nu se plictisesc niciodată de subiectul tău preferat, pentru că este și subiectul lor preferat. Care se entuziasmează de la o frază, de la un cuvânt sau de la un calambur.
La piața agroalimentară mă plimb printre tarabe și trag cu urechea la ce vorbesc oamenii. Aud povești despre copii și nepoți plecați la Cluj la facultate, despre răsaduri și semănături, despre mecanici auto care rezolvă miraculos problema unei mașini care refuză să mai pornească. Văd bucăți mari de caș care seamănă cu carapacea unei țestoase de Galapagos și bile de urdă proaspătă. Miroase a lapte și a mărar. Pe o masă mai într-o parte văd niște panglici subțiri, maronii și întortocheate. Sunt păstăi uscate, îmi spune bătrâna care le-a adus la vânzare. Știi ce bune-s? Trebuie doar să verși peste ele apă clocotită, să le lași un pic, apoi le pui în oală și gata ciorba!
Plec din piață și ajung la un mic cartier de blocuri. Sunt vechi și destul de prost întreținute. Pesemne că nu e gaz metan la Sângeorz Băi, pentru că lângă fiecare bloc sunt magazii sau stive de lemne tăiate și aranjate ordonat. De peste tot se aud drujbe și securi care despică buturugi. Exact ca în proverbul cu omul înțelept care își face iarna car și vara sanie. Găsesc foarte multă consolare în sunetul lemnelor crăpate. Dacă cineva se gândește la iarnă, înseamnă că iarna are să vină. În ciuda nesiguranței, a violenței, a grotescului, a fricii și a iraționalului care pare că se înstăpânește peste lume. Dacă cineva taie lemne, le așază în stive ordonate lângă bloc, dacă apoi le acoperă cu grijă cu o prelată cenușie, înseamnă că o să mergem mai departe. Și poate o să mă întorc cândva aici. Să văd cum arată orașul toamna sau iarna, sau poate primăvara viitoare.
Miercuri dimineață am fost împreună cu Svetlana Cârstean, colega mea de tabără, la Liceul Teoretic "Solomon Haliță", să povestim cu elevii din clasa a noua. Îmi place din ce în ce mai mult să mă întâlnesc cu adolescenți. Îmi place să le văd aerul ușor sfidător, ușor plictisit, ușor condescendent, ușor insolent cu care mă primesc. Îmi place să le vorbesc despre cărți și despre citit, despre literatura asta care le pare atât de plictisitoare și de skibidi, și de mid, și de delulu și de neputincioasă și de inutilă. Și-mi place să-i văd cum încet, pe măsură ce povestim, se însuflețesc, zâmbesc, întreabă, vorbesc. Se sună de ieșire și, total neașteptat, suntem rugate să mai rămânem. Petrecem cu ei pauza mare, a doua oră trece chiar mai rapid.
M-am simțit văzută astăzi, îmi spune la final o fetiță subțire și frumoasă, cu păr lung și ochi negri. Vineri seara, ne întâlnim din nou la uluitorul Muzeu de Artă Comparată al lui Maxim Dumitraș. Îmi sare în brațe, e veselă și emoționată. Ne facem selfie și povestim despre cărți. Îmi spune că vrea să citească tot ce eu și Svetlana le-am recomandat. Aș vrea să-i spun că și ea mă face pe mine să mă simt văzută și auzită. Și că uneori asta e tot ce-ți lipsește.
