Plictiseală și doi vânturei

Când stau în pat în dormitor văd pe fereastră Munții Gilăului. Nu prea apuc să-i contemplu foarte des. Sar din pat, mă grăbesc mereu undeva, n-am timp doar să stau și să privesc pe geam. Sau, atunci când am un pic de timp, precis stau cu nasul în telefon sau în laptop.

Vara trecută, un vânturel s-a așezat pe balustrada balconului meu. Era o duminică, dimineața devreme, s-a apropiat în zbor tăcut, probabil că nici nu l-aș fi observat dacă apariția lui n-ar fi stârnit furia zgomotoasă a familiei de ciori care locuiește în copacul de vizavi de blocul meu. Croncănelile lor m-au făcut să mă uit afară pe geam și l-am văzut. Calm, și-a luat zborul și a urcat sus de tot, până s-a transformat într-un punct pe cer. Ciorile au mai rămas o vreme agitate, zburând în cerc pe deasupra cartierului și croncănind sonor. Împart acoperișul blocului vecin și un copac bătrân și rămuros cu niște stăncuțe și cu mai mulți porumbei.

L-am pândit pe vânturel toată vara trecută, sperând că o se întoarcă, dar abia acum o săptămănă l-am văzut din nou. Asta dacă e tot el, cel de anul trecut. Acum are o pereche, bag seama că și-au făcut cuibul undeva în apropiere. Îi văd aproape zilnic dimineața devreme și la apus făcând cercuri largi pe cer și zburând foarte sus. Ciorile par să se fi resemnat cu prezența lor, nu se mai agită și nu mai încearcă să îi gonească. Din când în când, și doi-trei pescăruși urcă până la mine în cartier, dar nu par prea convinși că ar avea motive să rămână. Mi-ar plăcea să le aud țipetele sonore. Mi-ar da senzația că sunt undeva pe malul Dunării, sau poate la mare.

Săptămâna trecută mi-am luat câteva zile de vacanță, după o perioadă teribil de încărcată și grea. Și pentru că mă simțeam teribil de obosită, tracasată și fără mare chef, m-am deconectat total de la rețelele de socializare. Mi-am verificat doar mailul din când în când, în rest, am citit și am dormit. Am vorbit la telefon doar cu câțiva oameni foarte apropiați. Și mi s-a părut că zilele sunt mai lungi și că apuc să fac mult mai multe lucruri.

Am avut vreme să mă uit la toate mărunțișurile din jur. La șirul de vișini de lângă bloc care săptămâna trecută erau încărcați de flori. La ciorile de vizavi și la cei doi vânturei, proaspeți locatari ai cartierului meu. Mi-am dat voie să mă plictisesc. M-am gândit că e un privilegiu să vezi munții de la geam, un privilegiu de care sunt însă prea rar conștientă.

Am povestit cu un foarte vechi prieten despre această banalitate a frumuseții. Și l-am recitit pe Milan Kundera. În urmă cu vreo 30 de ani, când am citit pentru prima dată Insuportabila ușurătate a ființei știu că n-am fost deloc impresionată și că am dus-o până la capăt mai degrabă dintr-un sentiment al datoriei, decât dintr-o sinceră plăcere sau bucurie literară. Am reluat-o, se pare, în cel mai potrivit moment, citind cu creionul în mână despre demența cantității, despre faza istorică a urâțeniei totale în care pare c-am intrat, despre kitsch și despre rolul întâmplării în viața omului.

După trei zile, m-am reconectat la Facebook și la Instagram. Apoi le-am închis din nou, obosită și îngrozită. Era acolo unde îl lăsasem valul de ură, frică, neîncredere, erau acolo acuzațiile, calomniile, jignirile, speculațiile, știrile false. Mi-am dat seama cât de rău îmi face conectarea permanentă. Câtă agitație și spaimă îmi provoacă. Și cât de bine mi-a fost fără ele. Desigur, nu voi putea să mă detașez de tot, în primul rând din motive profesionale, dar îmi propun să mă țin cât mai mult departe de ele. Așa cum îmi propun să-mi pierd vremea mai des observându-mi vecinii înaripați, vișinii de sub balcon și munții, care acum sunt tot mai verzi și mai primăvăratici.