Un scroll fără sfârșit

E sâmbătă dimineață și cobor spre centru pe o stradă îngustă și fără mașini, care-mi place mult. Încă de la colț îl văd aplecat peste tomberoanele de gunoi de la un restaurant. Are haine ponosite, dar foarte colorate, n-ai cum să nu-l observi. Când mă apropii, se întoarce cu fața către mine. E foarte tânăr, foarte frumos, are ochi mari, verzi și melancolici, fața albă, îngrijită, proaspăt bărbierită. Nu pare deloc genul de homeless care vagabondează de multă vreme pe străzi. Ține în mână o plasă mare de supermarket, în care înghesuie resturi de pâine, niște ardei grași fleșcăiți și mai multe ambalaje în care pare să fie mâncare. De după gardul de vizavi apare capul unui alt bărbat, tânăr și el. Cauți mâncare, îl întreabă. Băiatul dă din cap și își lasă ochii în jos. E încălțat cu niște adidași cu dungă roșie. Vrei niște sarmale? Aș vrea! E poftă în privirea lui și recunoștință, și ușurare, dar și un soi de jenă și multă umilință. Apoi traversează chiar prin fața mea. Îmi continui drumul, mi-e jenă să mă întorc să văd dacă a luat caserola de sarmale și ce face cu ea. Mă impresionează tare, încă mă gândesc la el, deși întâmplarea asta s-a petrecut în urmă cu câteva zile.

Într-o vreme îmi propusesem să scriu o povestire (sau mai multe) în care să leg frânturi de conversații și cuvinte pe care le aud întâmplător pe stradă. Ce amalgam lipsit de noimă ar ieși, poate. Cu toate bucățile de viață pe lângă care trecem într-o zi, în drum spre serviciu, sau când umblăm aiurea prin oraș.

Apoi am abandonat ideea, pentru că tot mai des mă simt strivită și paralizată de mareea de informații care ajunge la mine într-o zi. De toate știrile și întâmplările pe care le aud, le văd, le citesc, le rețin, le reproduc. De tot zgomotul care mă înconjoară. De orașul aglomerat, de mașini, de claxoane, de cozi, de conversații la telefon, de mesaje pe care trebuie să le trimit și la care trebuie să răspund pe mail, pe chat, pe whatsapp. De toate serialele la care trebuie să mă uit, ca să nu rămân de căruță. De toate update-urile pe care trebuie să le fac, de toate softurile pe care trebuie să le descarc și de toate înșelătoriile online de care trebuie să mă păzesc. De toate opiniile pe care trebuie să le am și să le verbalizez. Cum vi s-a părut interacțiunea cu consultantul băncii? Ce părere aveți despre serviciile noastre de banking? Evaluați aplicația ca să ne ajutați să devenim mai buni. Dați stele și feedback, scrieți review-uri. Click, swipe, scan, repeat. Obositor, exasperant, alienant.

Pe Instagram am descoperit întâmplător o pagină care mă fascinează și pe care o urmăresc constant. Cineva fotografiază de la fereastra unui bloc oameni care trec pe stradă. O stradă îngustă, cu asfalt peticit, din cartierul unui oraș, cu mașini parcate oblic de o parte și de alta, cu un bloc din anii '80 vizavi și cu un șir de garaje albastre, de tablă, în prelungirea lui. Cel sau cea care fotografiază surprinde de fiecare dată câte un singur om pe trotuar, chiar în dreptul scării în care locuiește. O fată cu adidași albi și jeanși negri, un copil pe trotinetă, o doamnă în vârstă care cară o plasă albastră, burdușită, o femeie subțire și elegantă, îmbrăcată în roșu, care așteaptă ceva sau pe cineva, un bărbat cu baston, care trage după el o sacoșă pe roți. Arareori se mai vede un al doilea trecător, pe trotuarul de peste drum.

Pare totul atât de banal și de monoton. Aceeași încadrare, practic aceeași fotografie, cu alte personaje, și totuși, construcția asta are în ea foarte multă frumusețe. Și tristețe. Și singurătate. O simplitate care-mi transmite și un soi de bucurie simplă, odihnitoare. Care-mi amintește ce reconfortant e să te plictisești, să stai la fereastră și să ai în fața ochilor doar un peisaj anodin. Un decupaj ce conține foarte multe povești ale unor trecători care nu știu că sunt fotografiați și care-și văd de drum, cu gândurile, fricile, planurile și treburile lor.

Și nici măcar nu știu de ce am înghesuit în textul meu aceste lucruri care n-au nici o legătură unul cu celălalt, dar care mie-mi pare că se leagă. Se leagă cu dorința și cu nevoia mea de a-mi simplifica viața, de a da la o parte toate acele preocupări inutile care-mi umplu zilele. Cu toate aceste povești care se topesc în timp ce noi ne pierdem în lumea virtuală, care ne înghite, ne schimbă, ne umple de suspiciuni, de îndoială și de frică.

Pe lângă noi trec zilnic foarte multe povești simple, triste, vesele, melancolice, umane, dar noi nu le vedem, umblând somnambulici, cu gâtul îndoit și ochii în ecrane. Un scroll fără sfârșit.