Ochiul hipnotic

Week-end-ul trecut am ajuns într-un loc pe care nu-l mai vizitasem. Un sat din Țara Zarandului, cu ulițe asfaltate, case și gospodării îngrijite, cu aer prosper, situat într-o vale care se pregătea să înverzească și în care am și văzut patru berze care se plimbau pe câmp cu o atitudine demnă și pași măsurați, ca niște bătrâni cu mâinile la spate.

Pentru că toată ziua de sâmbătă a plouat mai mult sau mai puțin mocănește, atunci când ploaia s-a oprit, seara târziu, am ieșit la o plimbare.

Abia când plec din orașul în care îmi petrec cea mai mare parte a vieții îmi dau seama ce mult îmi lipsesc natura, mirosul ierbii și al pământului, întunericul, tăcerea, absența oamenilor, drumurile pustii.

Mergeam de-a lungul șoselei principale, mașini nu mai treceau la ora aceea, puteam să mă plimb pe mijlocul ei fără teamă. În liniștea pe care doar tropăitul nostru o tulbura, am auzit de undeva din față râsete de copii. Am grăbit pasul ca să văd de unde veneau sunetele, imaginându-mi o familie care se pregătește de culcare. Copii în pijamale care fac tumbe și se lasă greu convinși să se bage în pat, părinți ușor amuzați și ușor exasperați că mai trebuie să reziste încă puțin până să aibă liniște și timp pentru ei.

Dar tabloul angelic pe care mi-l zugrăveam în minte nu avea legătură cu realitatea. Râsetele de copii se auzeau din telefonul unui bărbat care stătea înfofolit într-o pufoaică groasă pe terasa casei sale. Îi vedeam fața ridată luminată de ecran. Era atât de absorbit de imagini, încât nici n-a ridicat capul să vadă cine trece pe drum. Probabil că nici nu ne auzise. În stânga lui era fereastra unei bucătării după cum arăta mobila care se zărea dincolo de perdeaua de dantelă. În mijlocul încăperii o masă, iar la masă o femeie în vârstă, aplecată și ea peste un telefon.

Nu știu ce m-a dezamăgit și m-a tulburat mai tare. Faptul că imaginea idilică a familiei fericite din mintea mea nu se regăsea în realitate, sau cei doi bătrâni absorbiți fiecare într-o lume virtuală care-i înghițise și le modificase complet viața pe care o trăiseră până la apariția telefoanelor mobile și a internetului. Tăcerea, îndepărtarea, singurătatea, tristețea.

În banalitatea ei, scena asta casnică mi-a indus o imensă amărăciune.
Dacă ar fi să sintetizez felul în care trăim acum, probabil că nu există imagine mai grăitoare decât cei doi bătrâni.
Ne irosim cea mai mare parte a vieții suspendați într-o lume virtuală pe care nu o înțelegem, ne uităm la oameni pe care nu-i cunoaștem, inițiem conversații cu alți oameni pe care nu i-am văzut niciodată în carne și oase, visăm să devenim celebri, bogați, importanți, influenceri, ne amăgim că părerea noastră contează și ne-o exprimăm apăsat, ne apărăm punctele de vedere distorsionate, ne certăm, ne enervăm, ne jignim reciproc. Avem impresia că noi controlăm la ce ne uităm, ce ne place, ce ne dorim. Ignorăm ochiul care ne supraveghează, ne privește fără să ne vadă (sau ne vede fără să ne privească) și știe totul despre noi.

Am pornit mai departe pe ulița tăcută și pustie, uitându-mă la șirul de case în care doar din loc în loc vedeam câte o fereastră luminată. Îmi venea să-mi arunc telefonul, să-l las să-mi alunece din buzunar, să uit că l-am avut vreodată, să-mi dispară odată cu el gestul reflex cu care îl apuc și scrolez cu mintea aiurea fără să știu exact ce fac. Dar cum să-l arunc când în el mi-s viața și pozele și parolele și cardurile și memoria?

M-aș fi întins pe pământ, să mă mânjesc de noroi, să-l simt rece și moale pe piele, să mângâi toți copacii care stăteau să înmugurească și primulele care spuzeau iarba de pe marginea drumului. Să mă ajute să uit de mail, Whatsapp, scroll, download, pixeli, hashtag, like și share.

Am mers mai departe, până aproape de ieșirea din sat, apoi ne-am întors. Bărbatul era tot acolo, nemișcat, înfofolit în haina lui groasă, cu ochii în telefonul din care nu se mai auzeau râsete de copii, ci o muzică stridentă și caraghioasă care-mi amintea de Cascadorii râsului. Nu și-a ridicat deloc ochii din ecran să ne privească.

Începuse din nou să plouă, așa că am grăbit pasul spre hotel. M-am uitat la pozele pe care le făcusem peste zi și am intrat pe Facebook.