46

În drum spre casă o pisică tărcată îmi face curte. Mi se freacă de picioare, apoi se trântește pe jos cu burta în sus. Așteaptă să fie mângâiată. E sigură pe ea. M-a vânat de la distanță. Știe de cum mă vede că va primi tot ce-și dorește. Sunt o victimă sigură pentru ea. Mă prinde în mreje, sare pe marginea gardului din piatră în spatele căruia, departe de stradă, se vede casa cu etaj și mansardă construită la începutul secolului douăzeci. Mergem în tandem. Apoi, o ia înaintea mea, dar se oprește cochet să vadă dacă vin după ea. Așteaptă să întind mâna să o scarpin între urechi și sub bărbie. Mă împinge cu capul, se învârte, toarce, miaună și mai că se dă de ceasul morții să îmi mai trec o dată, și-ncă o dată, mâna peste blana-i curată și mătăsoasă. La gât are o curea roșie. Să nu se deoache, îmi zic în gând râzând. Grăbesc pasul. Trag cu coada ochiului și văd că se ține după mine. O bucată de drum mă conduce. Până se plictisește și face o nouă cucerire. O șarlatană căreia puțin îi pasă cum și pe cine îmbrobodește.

E în jur de ora șase. Zilele s-au mărit, vremea s-a încălzit. În grădini se văd primii ghiocei și primulele care se înmulțesc de la o zi la alta. Îmi deschei haina în timp ce merg pe Nicolae Iorga, acolo unde patru câini dau din coadă de îndată ce mă simt. Vorbesc cu fiecare dintre ei și îi alint prin gard. Mă salut cu stăpânii lor. Ne urăm o seară frumoasă.

Sunt frântă de oboseală. Abia aștept să ajung acasă. În ultima vreme am lucrat enorm de mult. Neplătită. Nimeni nu mai vorbește despre asta. Fie avem vacanțe lungi, fie trebuie să ne jertfim pentru binele copiilor, ni se închide repede gura. În presa scrisă, la radio, la televizor, în cercuri de amici. Nu știu ce voi mai avea, ce voi mai putea să le dau copiilor cărora le sunt profesoară dacă lucrurile continuă să meargă așa. Inspectoratele tac chitic de câte ori vine o nouă reglementare ministerială. Locul lor cald e mai important decât calitatea actului educațional pe care, fie că vor să accepte sau nu, noi îl livrăm. Sâmbetele și duminicile mergem în continuare la școală. Nu, nu suntem plătiți. Ministrul Educației consideră că același profesor poate într-o zi să organizeze un examen de competențe lingvistice, să își tină orele, apoi să evalueze. Același ministru care, la dezbaterea națională ce viza planurile cadru, a anunțat că are lucruri mai importante de făcut. Să se întâlnească cu niște ambasadori. Am rămas uitându-mă la un ecran mare, albastru, pe care scria cu litere de tipar MINISTRUL EDUCAȚIEI. În primele rânduri, așezați strategic, stăteau oamenii importanți care trebuiau să le închidă gura celor din sală. Cu aroganță, pe alocuri, și cu un balcanism de care nu ne dezmințim. Pe zi ce trece văd cum servilismul superiorilor mei, care lucrează în folosul elevilor, zic ei, ne îngroapă de vii.

Nici noi, cei de la catedră, nu suntem mai prejos. Să fim onești. Nici noi nu vrem să deranjăm. Dacă așa decide ministerul, noi ne supunem. Plecăm capul fără să mai trecem prin filtrul rațiunii ordinele ministeriale. De parcă nu noi suntem cei care încurajăm gândirea critică la clasă. Uităm că noi suntem cei care facem planuri de intervenție personalizate, noi suntem cei care zi de zi ne întâlnim cu acești copii pe care ajungem de multe ori să îi cunoaștem mai bine decât părinții lor, noi suntem cei care luăm pulsul noilor generații, noi suntem în prima linie. Nu inspectorii. Nu miniștrii. Noi suntem cei care adaptăm teoriile educaționale, pedagogice și psihologice la nevoile elevilor. Noi suntem cei care încercăm metode de lucru inovatoare. De multe ori mă gândesc la ceea ce spunea Margaret Thatcher. Statul nu are alți bani decât banii pe care oamenii îi câștigă. Dacă statul dorește să cheltuie mai mult, nu poate să o facă decât împrumutând bani din economiile oamenilor sau mărind taxele. Cei care vor plăti vor fi oamenii, nu statul. Nu există bani publici, ci doar bani care provin din taxe. Extrapolez și îmi spun că forța de muncă pe care Ministerul Educației și inspectoratele o au suntem noi, profesorii. Îmi zic duios că poate e timpul să facem ceva. Măcar în al doisprezecelea ceas. Să fim tratați altfel. Cu mai mult respect și considerație. În primul rând de către colegii noștri, cum le place să se alinte celor cu funcții înalte care au uitat de unde au plecat, dar la ale căror ore aș vrea să asist. Măcar o dată-n viață.

Intru pe Mikszáth Kálmán. Vecinul meu a scos deja gunoiul. Mâine se ridică plasticul nostru cel de toate zilele. Abia aștept să ajung acasă. Voi face un duș și mă voi trânti pe canapeaua din prima cameră. Cerga din lână albă cu dungi gri îmi va înțepa degetele de la picioare în timp ce eu voi bea ceai cu înghițituri mici. Descui poarta. Stau cinci minute să mă uit la florile din grădină. Inspir și expir încet. Mă eliberez de povara zilei care mi-a adus vestea că trebuie să mai fiu în două comisii de organizare. Pentru că așa e metodologia. Anul ăsta mai termină o generație pe care am dus-o patru ani de zile ca dirigintă. Am făcut ce am putut eu mai bine. Chiar și greșelile le-am făcut ca la carte, dar nu m-am sfiit să-mi cer iertare. Cred că e ultima mea generație la dirigenție. Simt că mi-a ajuns. Și, oricum, legislația nu mă ajută.

Recent am împlinit patruzeci și șase de ani. Sunt la jumătatea vieții care m-a iubit mai mult decât aș fi putut să o iubesc eu vreodată. Înaintez în vârstă și cred cu tărie că mi se oferă un dar de care puțini au apucat să se bucure. M-am născut iarna, la sfârșit de februarie, când freziile și lalelele sunt proaspete. Am riduri de expresie și fire de păr alb. Refuz să mă vopsesc. Spun ce am de zis și îmi văd de treaba mea. Mă cert cu blândețe și mă iert mai ușor. Aleg să îi răspund mamei la telefon, indiferent de ora la care mă sună, decât să predau hârtii la termen. Evit oamenii care au întotdeauna dreptate și pe cei care răspund urât. Oamenii care se consideră îndreptățiți sau cei care încearcă să îmi vorbească de sus. Îmi pare rău pentru ei. Mă feresc de oamenii care nu știu să dăruiască, de oamenii zgârciți, dar care vor să primească necondiționat. Rămân lângă oamenii care, indiferent prin ce au trecut, nu s-au înrăit și nu s-au acrit. Lângă cei care pot să mă ducă și atunci când plâng, lângă cei care râd sănătos și curat.

Ieri am pierdut un cercel albastru. M-am întors acasă la fel ca fata lui Vermeer. M-am întristat. Era făcut de Leti. Stau pe canapea în prima cameră cu picioarele goale pe care le trec de-a lungul și de-a latul peste cerga din lână albă cu dungi gri. Înțeapă doar atât cât trebuie. Mai scriu un rând. Pun punct fără să mai recitesc ce mi-a trecut prin minte. Frânturi din mine și nimic mai mult.