Mucenici, rafturi, poeme

"E un sistem care în fiecare zi îmi demonstrează
Că am nevoie de ceva nou.
E un sistem care mă învață zi și noapte cît de nesfîrșite
Sunt nevoile mele."

Citesc de câteva zile din cea mai recentă carte a Svetlanei Cârstean, Restul, apărută la editura Nemira.
Citesc și mă gândesc că toată săptămâna m-am întrebat cu ce mă îmbrac. Am deschis dulapul mare și maro din dormitor și l-am închis frustrată. Că n-am apucat să mă duc la mall să-mi cumpăr ceva nou. Că stau în vrafuri neatinse o grămadă de haine care nu-mi mai plac. Sau care nu mă mai reprezintă. Sau care îmi plac, dar pe care, nu știu de ce, nu-mi vine să le mai port. Și uite că a venit primăvara și n-am încălțat niciodată cizmele alea elegante, cu toc înalt pe care mi le-am dorit foarte mult. Și pe care o să le urc înapoi în debaraua din hol, neatinse. Și uite și toate cărțile pe care mi le-am cumpărat sau le-am primit în ultimele trei zile și pe care nu mai știu pe unde să le pun, pe rafturi nu mai încap de mult. Nu știu când o să le vină rândul, apar mereu alte și alte cărți pe care trebuie sau pe care vreau neapărat să le citesc. Și pe care le uit, apoi peste câteva luni le privesc mirată. Aș putea să le donez fără părere de rău. Nu-mi spun nimic și de fapt nu-mi trebuiau cu adevărat. Mai e și ananasul pe care l-am cumpărat și mi-a fost lene să-l curăț. S-a înmuiat și s-a maronit. O să-l arunc. Împreună cu o grămadă de alte lucruri de prin frigider despre care am crezut că-mi trebuie. Nu mi-au trebuit.

"E în mine un bărbat rănit
Dar nu de mine, ci de trecerea timpului
De-nmulțirea săgeților odată cu trecerea timpului
De slăbirea încrederii"

Citesc poemele Svetlanei și-mi amintesc ușor jenată, ușor amuzată, ușor iritată cum l-am descurajat sâmbăta trecută în tren pe acel domn înalt care-mi arunca ocheade de pe peron. Nu, n-am nevoie să-mi urcați valiza burdușită de cărți sus, în compartimentul pentru bagaje. N-am nevoie de ajutor, sunt puternică, mă descurc și singură. Întotdeauna mi-am dus singură mașina la mecanic și la schimbat roți. Am negociat tarife și servicii cu mecanici, zugravi, instalatori. Pentru că n-am avut de ales, iar acum nu-mi pot imagina că se poate și altfel. Și-apoi, cui îi arde de flirturi și discuții nesărate?

Mi-e somn și n-am putere să fac conversație complezentă. Am dormit doar două ore azi-noapte. La 4 dimineața umblam pe Calea Victoriei cu brațele încărcate de flori și cu oamenii ăia care mă știu de o viață. Cu care împart o halbă de bere și cu care mănânc cartofi prăjiți cu mâna, din aceeași farfurie. Cu care râd până mă doare diafragma. Care mă înconjoară cu ironia lor blândă, cu glumele la care știu să răspund la fel. Cărora nu mi-e frică să le spun că am fost îngrozitor de nefericită și de deprimată și de disperată. Și care mă întreabă "când vii înapoi? Locul tău e aici, cu noi".

Și mă înduioșez și mă gândesc că au dreptate. Parcă acolo mi-ar fi locul, în aerul de câmpie care și iarna miroase a grâu, pe străzi care nu sunt în pantă și nu mă fac să gâfâi când le urc pieptiș. În patiseriile în care se vând mucenici, deși nu prea mai seamănă cu ce-mi amintesc din copilărie. Au căpătat glazuri sofisticate, în loc de nucă și miere înoată în sosuri de căpșuni și ciocolată, pe care nu cred că vreau să le încerc.

Mucenicii nu mai sunt cum erau. Nici eu nu mai sunt cum eram. Poate că locul meu nu mai e acolo, ci aici, unde învăț stângace și timorată limba fiului meu, unde învăț despre tristeți și traume nevindecabile, unde încerc să fiu pod și punte și câteodată reușesc.

Odată ce pleci, nu te mai poți întoarce. Visezi doar că într-o zi o să te întorci, dar știi că n-o s-o mai faci niciodată. Pentru că nu mai ești la fel, pentru că nici ei nu mai sunt la fel. Dar rămâne mereu în colțul minții și al inimii întrebarea asta și dorința asta mică: ce-ar fi dacă? Uite ce simplu pare să înnădești povestea. Cunoști tot ce-i pe aici. Mirosurile și cuvintele și intonația care urcă la fiecare întrebare.

"Tot timpul ții în mâini un bebeluș
Pentru care vei face totul".

Citesc din cartea Svetlanei Cârstean, plâng, mă bucur, o iau de la capăt. Și oricât de rău mi-ar părea, știu că drumul o să mă poarte mereu în altă parte. Și că săptămâna viitoare vine băiatul ăla vorbăreț și bărbos să-mi monteze noile rafturi, să am în sfârșit unde-mi pune cărțile cumpărate dintr-un impuls bulimic pe care nu vreau să-l reprim.