Exercițiu de scriere (pentru copii mici și mari)

- Ți-am zis de atâtea ori, dar niciodată nu m-ai ascultat.
- Încă.
- Ei, hai, că ești chiar culmea culmilor.

Gregor o privi fără să îi răspundă. Se uită în zare lung de parcă ar fi căutat să vadă ceva anume. De data asta nu își mai puse mâna la ochi, așa cum o făcea de obicei. Lumina soarelui era mai blândă, dar încă îl deranja. Cu toate astea, preferă să simtă înțepăturile care îi chinuiau ochii până la lacrimi. Avea motive pentru care să plângă. Încercase să dea uitării tot, dar nu reușise și nici nu credea că va reuși vreodată.

Vântul se înteți. Își încheie haina fără prea multă grabă. Altfel își imaginase povestea dintre ei. Își făcuse un scenariu în care măcar cineva îl va asculta până la sfârșit și nu-l va judeca. Un scenariu în care cineva va avea răbdare cu el fără să îl ironizeze. Așa cum se întâmplase atunci când, la doisprezece ani, perciunii nu mai conteneau să-i crească. De câte ori ieșea în curtea școlii, se vedea un cap aproape diform din cauza favoriților și a părului roșcat și încâlcit din cale-afară. Maică-sa îl îmbrăca în haine tiroleze. Purta pantaloni de catifea reiată până la genunchi. La școală băieții îi dădeau bobârnace. Fetele îl trăgeau de favoriți. Cu drag, spuneau ele. Doar Rozalinda, colega lui de clasă, îl privea altfel. Atunci a și început totul. În clasa cu pereți înalți și sobă de teracotă când i-a luat apărarea prima dată.
- Mă mai asculți?

Ceva se cutremură în Gregor atât de tare încât, înspăimântate, până și păsările, care zburau deasupra lor, uitară să mai dea din aripi pentru câteva minute. Își căută ceasul cu lanț pe care îl avea de la domnul Samsa, bătrânul domn Samsa care călătorise peste tot în lume. De frică ceasul se oprise și el. Brațul mic la patru, iar cel mare la cinci. Secundarul leșinase și picase fix în fața pantofilor cu bombeu pe care și-i lustruise înainte de-a ieși din casă. Înspiră adânc și expiră puternic. De câteva ori, așa cum văzuse la televizor. Apoi, se uită la Rozalinda și-i spuse încet, cu vocea aproape tremurândă:
- Aș vrea să plec o perioadă.

Rozalinda îl privi fix. Gregor amuți. Se făcu mic și nu îndrăzni să o privească-n ochi. Știa că atunci când se înfurie, crapă și varul de pe pereți. Inima încetă să-i mai bată, ca atunci când Heimmel i-a pus piedică în curtea școlii. Toată lumea a început să râdă, mai puțin ea, colega cu două kilograme în plus, o coadă-n vârful capului și multe coșuri pe frunte. Din colțul în care stătea, i-a străfulgerat cu privirea, apoi a fugit după Heimmel până l-a prins și i-a tras două șuturi în fund de să o țină minte toată viața. Se duse apoi la Gregor și îl ajută să se ridice. Nu ai de ce să te temi, îi șopti în urechea dreaptă, pentru că stânga refuza să mai audă.

Gregor își amintea foarte bine cum îi stătuse inima în loc. Împietrise de rușine și de furie. Începuse să numere în gând ca să nu-și piardă mințile. Unu, doi, trei. La fel ca atunci, în curtea școlii, Gregor simți că se face atât de mic, încât ar fi putut să intre printr-o gaură de ac. De frică, scăpă un pârț verde care fâsâi prelung. Fssssssss. Urechile începură să îi țiuie. Din burtă se auzeau bolboroseli prevestitoare de surprize nedorite. Se uită în jos și se înfioră. Picioarele i se lățiseră în timp ce șireturile începură să plesnească. Nu mai avea cinci degete, ci patru, păroase și groase. Ce bine i-ar fi prins acum ghetele pe care le moștenise de la frate-su Franz, dar le lăsase în debara, acasă la maică-sa ca să nu își mai amintească nimic din ce-l făcuse să sufere. Ești cât Piticul Barbă-Cot, dar mai tont, îi strigau ceilalți copii care alergau în jurul lui în fiecare pauză.

Nu doar perciunii, dar și părul era tras și smuls fără milă. Ți-l îndreptăm noi, râdeau fetele uitându-se cu dispreț la podoaba capilară plină de câlți, aproape împâslită, de când doamna Samsa l-a clătit cu bere franciscană, în loc să folosească apă cu oțet. Auzise ea că face bine la păr. Se înghionteau de câte ori treceau pe lângă el, râdeau înfundat și își aruncau priviri a căror răutate nu îi scăpa lui Gregor. Rozalinda continuă să se uite la el tăcută. Inspiră adânc, în timp ce îl cerceta cu îngrijorare. Își drese glasul și îl întrebă cu o blândețe pe care și-o masca pentru că nu credea c-o merită oricine.
- Unde, Gregor dragă, unde ai vrea tu să pleci?
- Undeva unde să nu mai știu de nimeni și nimic. Undeva unde să nu mă cunoască nimeni, unde să nu îmi mai fie frică și rușine. Undeva unde să am curaj să mă revolt, să nu îmi fie teamă că voi fi respins pentru că sunt eu așa cum sunt, undeva unde părul meu nu e un motiv de batjocură, undeva unde eu te protejez pe tine, nu că ai avea nevoie, dar zic și eu așa, undeva unde am curaj să-ți spun că te iubesc fără să îngheț din cap până-n picioare, gândindu-mă cum ai putea să te înfurii și să mă părăsești și tu. Aș vrea să plec undeva unde să mă pot accepta eu pe mine, hirsut și nu tocmai copt la minte, unde să mă pot ierta pentru neîncrederea în mine, undeva unde să nu mai aud șușoteli că nu aș fi nici prea deștept, dar nici prea tăntălău, că sunt un ciudat, un pierde vară, un loser care nu face nimic toată ziua, un..., un.....
- Ajunge!, strigă Rozalinda înfiorată de ce îi era dat să audă, mai puțin de partea cu iubirea, care i-a mers la suflet ca mierea-n ceaiul de mentă cu lămâie. Preferatul ei. Și cum să nu îi meargă, când ea-l iubea ca proasta, își zicea ea, exact pentru tot ce nu era el pentru ceilalți? Ajunge, Gregor dragă. Pentru prima dată se uită la el cu o căldură pe care Gregor nu o cunoscuse niciodată. Se apropie de el și îi mângâie fața. Păsările, care uitaseră să mai dea din aripi, așteptau cu sufletul la gură să vadă ce avea să se întâmple. Credeau că se vor săruta, dar nu. Ochii Rozalindei scăpărară drăcește. Avea altă idee.
- Oriunde vei pleca, frica și rușinea se vor ține ca râia de tine. Asta dacă nu faci ceva cu ele.
- Să scap de ele, dar cum?
- Hmmmm, cred că ar fi mai bine să te împaci cu ele. Să vă împrieteniți.
- Cu bestiile astea care m-au mâncat de viu???
- Pentru că le-ai lăsat și pentru că nimeni nu ți-a spus cum să le îmblânzești. Cum le accepți, cum devin niște mielușele. Beeee, beeeee.
- Bine că ești tu deșteaptă!, răbufni Gregor.
- Hai, hai. Nu uita cu cine vorbești.
- Serios? Cu cine vorbesc, mă rog? Cine te crezi? M-am săturat să fiu luat de sus, m-am săturat să fiu prostul de care râde toată lumea. M-am săturat să nu spun ce gândesc, să fiu călcat în picioare și să îmi plâng de milă.

Rozalinda se uită la el fără să spună nimic. Ochii îi luceau, iar obrajii îi ardeau. Se îmbujorase până-n vârful urechilor. Gregor, în schimb, începu să tremure și să numere în gând. Unu, doi, trei.
- Iartă-mă, spuse Gregor încet. Îi evită privirea, știind de ce e-n stare Rozalinda când se-nfurie.
- Hai că nu a fost rău deloc! Chiar mi-a plăcut!

Gregor făcu ochii mari. Rămase cu gura căscată în timp e inima îi veni cât de cât la loc.
- Adică nu te-ai supărat pe mine? Nu te-ai enervat și nu îți vine să-mi tragi două scatoalce de să-mi sune apa-n cap? O privi mirat. Apoi continuă doar pentru el: așa cum faci tu când te calcă cineva pe coada aia de viperă frumoasă.
- Nu, Gregor. Din contră, sunt mândră de tine. E prima dată când mă înfrunți, prima dată când răbufnești, prima dată când scoți din tine tot veninul durerii care te macină de ani de zile. Prima dată când eu am curaj să-ți spun că ăsta e Gregor de care m-am îndrăgostit când aveam doisprezece ani și mă uitam la tine de lângă soba de teracotă din clasa cu pereți înalți.

Roșie la față, dar mai curajoasă decât Gregor, Rozalinda se apropie de el, se uită fix în ochii din care frica începu să dispară, îl apucă de umeri și îi trase două pupături zdravene de-i răsunară obrajii în toate cele patru zări. Păsările începură să ciripească din nou, perciunii și părul se înmuiaseră, degetele încăpură înapoi în pantofii lustruiți cu bombeu, în timp ce Gregor îi căuta mâna Rozalindei pe care, când o găsi, o strânse cu putere și curaj.