Copleșiți de cuvinte

Îmi place să mă plimb fără țintă prin oraș. Nu-mi permit asta prea des, dar atunci când o fac, casc gura la clădiri și ferestre, la reclame și la anunțuri lipite pe stâlpi, la afișe, porți și vitrine.
Mă amuză inventivitatea unor comercianți și mă întreb dacă cineva va răspunde vreodată la anunțul lipit pe o stradă lăturalnică: efectuez curățenie la domiciliu, sau montez gresie, faianță și parchet laminat.

Zilele trecute am dat peste două cuvinte pe care nu le-am mai auzit sau văzut până acum și pe care mi le-am și notat, ca să nu le uit: lofi și handpoke (le-am căutat în dicționar, nimic spectaculos).
Dacă e să mă gândesc bine, am impresia că de la o vreme s-au înmulțit teribil cuvintele noi de care mă lovesc în fiecare zi.

Adevărul e că una din marile mele frici (o lăsăm la o parte pe asta indusă de situația politică globală, care - fie vorba-ntre noi - mă isterizează de-a dreptul) este că la un moment dat n-o să mai înțeleg deloc lumea în care trăiesc. Că schimbările vor fi așa de multe și așa de dese, iar capacitatea mea de adaptare tot mai redusă, încât o să mă izolez și o să bombănesc sălbăticită, neputincioasă și acră.

Sunt abonată la un newsletter săptămânal american, care analizează în mod foarte sintetic și limpede schimbările prin care trece lumea digitală, de la rețelele de socializare, la realitatea virtuală și la felul în care mijloacele tradiționale de comunicare se adaptează (sau mai degrabă nu se adaptează) la noua realitate. Și deși citesc zilnic texte nu doar în română, ci și în engleză și italiană, mă aflu de foarte multe ori în situația în care trebuie să caut în dicționar pentru că fiecare articol este înțesat de cuvinte noi pe care nu le înțeleg. Tot mai multe cuvinte noi. Pe unele mi le notez conștiincioasă într-un caiet, așa cum fac încă din vremea liceului, dar sunt așa de multe că pur și simplu nu reușesc să le memorez. O grămadă de termeni care descriu o lume care-mi e din ce în ce mai străină.

Adevărul e că nu vorbim suficient despre cât de izolat devii dacă nu ții pasul cu tehnologia. Dacă nu știi să-ți actualizezi datele bancare de pe telefon, dacă nu poți să-ți descarci aplicația cu care ai reduceri la supermarket sau dacă pur și simplu vrei să-ți plătești facturile după vechea metodă, aia cu statul la coadă la ghișeu. Dacă insiști să vorbești la telefon cu un operator uman și nu cu un robot. Dacă te încăpățânezi să nu-ți descarci câte o aplicație pentru fiecare furnizor de internet, curent și gaz și dacă preferi să citești revistele culturale pe hârtie, așa old school, bătrânește.

De curând am citit cartea filosofului francez Dany-Robert Dufour, Divina piață, tradusă în românește de Claudiu Gaiu și publicată de Alexandria Publishing House. Am fost încântată să descopăr că are un capitol întreg dedicat limbii și felului în care ea se modifică și se adaptează la tehnologie. Jargonul tehnic a cotropit limba comună, spune Dufour, iar cartea lui e scrisă în 2007. Cât de mult s-a schimbat lumea de atunci!

Dacă e să descriu o oră din viața mea în fața ecranului, constat că am zipat un fișier pe care l-am atașat la un mail, apoi am dezipat alt fișier, am făcut dublu click pe iconița de Facebook, am uploadat o poză și un text, le-am distribuit (sau partajat, sau șeruit), am downloadat (?!) apoi niște poze pe care le-am cropuit și un fișier audio pe care l-am fonotecat... Și aș putea să o țin așa mult și bine, caricaturizând, evident, mare parte din activitatea mea profesională de zi cu zi.

Limba devine astfel un cod sec și searbăd, menit doar să transmită o informație la fel de searbădă. Fără nuanțe, fără emoții, fără ambiguități.
Inventăm tot mai multe cuvinte ca să desemnăm o realitate din care noi nu mai facem parte. Și pe care roboții o pot traduce fără greșeală. Fără ceva omenesc în ea. Un Globish impecabil pe care toți îl vor cunoaște, dar prin care nu vor putea transmite mare lucru.

Probabil că în perioada asta în care tot ce ni s-a părut ferm și sigur se destramă și zboară în aer, nu limba ar trebui să ne preocupe în primul rând. Și totuși, nu pot să nu mă gândesc cu îngrijorare la felul în care am putea ajunge să vorbim, înțelegându-ne aparent perfect unii cu alții dar în același timp nepricepând o boabă din ce simte, crede, dorește celălalt.