Tata își punea cizmele de cauciuc în timp ce eu îmi încheiam nasturii unei cămăși în carouri, când mi-a vibrat telefonul. Bă, a murit Dani, s-a înecat, azi noapte. Genunchii mi s-au deșurubat cu nesimțire lăsându-mă să mă prăbușesc gresia din bucătărie, cu ochii-n gol. În casă era liniște. Mama încă dormea. Frate-miu plecase deja la facultate și întrebările lui tata răsunau ca un ecou căruia n-aș fi știut ce să-i răspund.
dacă sari de la Colțan, te strâng de gât, tu-nțelegi? o aud pe mama-n urechi.
să mor eu că nu sar, mă duc să mă uit la băieți cum sar.
Aveam cinșpe ani și un teribilism de adolescent căruia n-ai cum să-i explici că uneori viteza a doua e mai mult decât suficientă, că tinerețea nu-i autostradă pe care-i dai tot timpul cu 150 la oră. Plaja e plină de oameni și sticle de cola leșinate-n apa Dunării, legate cu o sfoară de barca lu Nenea Gicu. Lumea fumează Kent Lung sau Marlboro cu filtru roșu, mamele n-au auzit încă de SPF sau despre toxicitatea unui soare al amiezii care naște pete maronii la cincizeci de ani, fetele dintr-a doișpea se pupă la ponton cu băieți de douăzeci și cinci de ani care lucrează la spălătoria lui Nicu Valută și fac suficienți bani cât să le scoată la un suc, în weekend. Deși pe plajă sunt și copii de doi ani și bărbați cu burtă de patruzeci și cinci de ani, toată lumea pare tânără într-un Macondo în care lunea e totuna cu duminica, timpul sfârâie a lene și-a bucurie.
Mă urc pe cea mai înaltă stâncă. Înot cățelește. Dunărea are cinșpe metri adâncime în locul ăla. Mă uit la mama care stă pe cearșaf, Viorica de la patru vorbește ca o moară stricată și sâsâită; adulmec momentul în care mama își dezlipește ochii de pe corpul meu schilod, despre care babele tâmpite, vecine de-ale bunică-mii, îmi zic la câte vreo pomană sau botez ai să fii femeia șnur, fără țâțe, fără cur. Am anemie și nu mănânc mai nimic. Petruț m-a părăsit pentru că n-am sâni și Radu pentru că m-am tuns băiețește și-mi fac țepi. Și Petruț, și Radu, și Mădălin sunt lângă mine pe stâncă. Sar. În nemernicia mea, sar, fără să știu că-ntr-un salt absurd, calc în picioare încrederea maică-mii. Corpul sfrijit mi se face suliță și plonjează-n apa care mă biciuie. O stâncă-mi zdrelește tibia și simt un milion de cârcei care mă imobilizează la zece metri adâncime. N-am forță-n brațe să mă ridic la suprafață, n-am minte suficientă să ticluiesc un plan de salvare, n-am plămâni suficienți să-mi furnizeze aer, n-o am pe mama, nu-l am pe tata, n-am vestă de salvare. Nu sare nici Petruț, nici Radu, nici Mădălin. Nu sare nimeni după mine. Mă rog la infinit în rugăciuni care n-au nimic liturgic doamne, dacă ies vie de-aici nu mai fumez niciodată sau doamne, dacă trăiesc îmi fac temele la mate. Nimic.
Trebuie să fi trecut câteva secunde numai, deși mie mi se pare o veșnicie. Dintr-o dată, apa se deformează la apariția unui corp care mă trage la suprafață. E mama care și-ar dori să mă strângă de gât, dar n-o face. Mă ține în brațe ca pe-un pui de om, ca pe-un copil de un an căruia-i dai piept, mă sărută pe frunte și mă scoate la mal. Dinții-mi clănțăne a frică. Sunt înfășurată într-un cearșaf, dar mai mult sunt înfășurată în îmbrățișarea maică-mii care mă mângâie pe cap și-mi zice blajin proasto, prostănaco, ce-mi faci tu mie?
Ajung la liceu și prima oră e dirigenție. Clopoțelul sună-n zadar, pe holuri e forfotă, în cancelarie cataloagele stau neatinse, profesorii trag din țigări și din cafele dezbătând subiectul zilei, noi stăm cocoțați pe catedră, pe bănci și vorbim despre ce s-a întâmplat azi noapte. Ultima oară am ieșit cu Dani cu bicicletele pe dealul de la mânăstire și el ne-a povestit că urmează-n vară să dea admitere la drept, la București. În ziua aia am râs mult. Eram vreo cinșpe-n gașcă și țin minte că ne-a prins o ploaie torențială de vară.
Cum a murit?
A sărit de la Colțan azi noapte cu alde Alex, Andrei și Mircea, de la XII-B, științe sociale. Problema e că nu l-au mai găsit băieții. Au chemat poliția pe la trei dimineața. Fusese ziua lui Mircea și au băut la Băcănie. O să ne-mpărțim pe grupuri și mergem să-l căutam de-a lungul și de-a latul Dunării.
Tot orașul se-adună la Colțan. Azi nici nu mai contează că e luni. Nu ne trebuie pâine de la fabrică, nici țigări de la alimentara din colț, nici benzină la Loganuri. O tăcere absurdă răsună în toropeala verii. Ema, Maria și Sebi, mergem împreună spre pădure. Vedeți că-i glod mare, c-a plouat azi noapte. Mă uit la converșii mei albi și fake și nu mi-e frică să-i înfig în nămol, oricum, în dimineața asta aproape că nu mai contează nimic.
Mergem douăzeci de kilometri, pădurea ne-nțeapă gambele ciupite de țânțari, stomacul urlă a foame și ochii ne sunt roșii de plâns. Urăsc Dunărea c-o forță uriașă. Îmi vine să-l strig pe Dani în speranța că totuși s-a rătăcit, că de sub umbra unui copac o să răsară șugubăț și-o să ne zică un banc sau o să ne ceară o chitară să ne cânte. În tăcerea care ne înconjoară răsună gândul nostru, al tuturor, că am fi putut fi oricare dintre noi.
Întoarceți-vă, <
Batem drumul înapoi, obosiți, sleiți, terminați de tristețe.
Urletele maică-sii și a surorilor brăzdează aerul, nu-mi ajunge retina să-nghesui priveliștea unei morți timpurii. Am 17 ani și e pentru prima dată când sfârșitul unui om mi se relevă ca un coșmar pe care vreau să-l dorm. Mă-ntorc acasă într-un papuc roșu, în carlingă, fac un duș timp de douăzeci de minute și mă uit la ceas. E cinci dup-amiază fără Dani. Primul cinci dup-amiaza fără Dani din multele care aveau să urmeze. Adorm în patul meu curat timp de douăzeci și patru de ore, cel mai lung somn din lume. Când mă trezesc, se face-nmormântarea. Una mare și frumoasă pentru care Biserica nu-i suficient de încăpătoare. Tot orașul plânge pe fundalul unui slujbe.