În orașul de baștină al neîntâmplării

În orașul de baștină al neîntâmplării în care m-am născut, viața își duce cursul cu liniștea și precizia unui pescar care-și proptește undița la șase dimineața pe-un mal al Dunării. Toată lumea se cunoaște și toată lumea se salută. Toată lumea se urăște-n secret. Toată lumea se-ajută pentru că orașul e mic cât o scorbură îmbuibată de nenorociri și bucurii - pe cât de mult o bârfește Marcela de la chioșcul de vale pe Dana, pe atât de mult o să-i dea pe datorie ulei, sare și-un pachet de țigări când Danei o să-i moară soțul la cinzeci și doi de ani. Toată lumea-și operează bolile la același doctor și toată lumea-și spovedește păcatele la același preot. Primăvara, când paștele pică-n aprilie, la discotecă la Giani, în boxe răsună A.S.I.A., Simplu și Puya. Vizavi, de la bisericuța din lemn, cea mai frumoasă slujbă a omenirii decurge neperturbată. Și totuși, în orașul de baștină al neîntâmplării, de Paște, la miezul nopții, se-oprește discoteca și se ia lumină. Pe poteca bisericii, dimineața, vezi urme adormite de pași împleticiți de-alcool și dârele tinereții care, din când în când, tace.

În orașul de baștină al neîntâmplării există o farmacie, o alimentară și multe chioșcuri de cartier, o fântână comunistă scorojită de timp, o casă de cultură amărâtă, o duzină de dacii parcate-n lehamite și câte-o băncuță la fiecare scară de bloc. Ileana de la scara C nu sparge semințe, nu bea coca-cola și nu fumează Kent lung cu Mihaela de la scara B, pentru că Ileana a auzit că Mihaela, care e asistentă la spital, a zis că-o bate bărba-su, Gicu, fă, am zis c-o strâng de gât, îi zice Ileana Roxanei, păi Gicu al meu e pâinea lu' Dumnezeu, făi ordinaro, că dac-o văd îi zic vreo două trece pe trotuaru' celălalt când mă vede, toate astea în timp ce asfaltul se colorează a șotron, timpul se dilată-n săritura corzii și cotloanele străzilor se umplu de puștani care se joacă de-a fața-ascunselea și se sărută când nu-i vede nimeni. Oamenii mari și oamenii mici se preocupă cu-ardoare de îndeletniciri mărunte, oamenii mari în papuci de cauciuc cu arici, oamenii mici, desculți.

Și-n fine, în orașul de baștină al neîntâmplării, există o singură școală, drept care, toții copiii-nvăță aceeași carte. Părinții n-au cum să se laude că plodul lui i-a intrat la școala nr. 10 sau la liceul cutare, iar copiilor nu le cresc cărămizi de presiune în spinarea mică și fragilă. O maletă albă și niște blugi de la Mimi din piață, care-aduce marfă din Turcia, o pereche de adidași predestinați la infinit lipirii cu superglue și-un ghiozdan vai mama lui, plin de caiete la doi lei - două de mate, două de română, unul de istorie plus geografie, unul de biologie -, și trei pixuri: cam ăsta-i arsenalul fiecărui copil care se-așază într-o bancă jerpelită din lemn, neavând ce să-și etaleze. Nu-s bani de vacanțe exotice. Poate doar Mara ce-a mers cu ai ei la plaja-n Mamaia, în rest, toți copiii mușcă din aceleași amintiri a unei vacanțe de vară la țară, la bunici. Vacanțe ce miros a pui de găină, a biscuiți de casă și gogoși, a țărână și-a murdărie-n palme.

Până pe la paișpe ani ajungi să-nțelegi că-n orașul de baștină al neîntâmplării, nu se întâmplă nimic, dar îți închipui că viața îți trasează linia de start odată ce intri la liceu. O clădire cu două etaje ale cărei holuri miros a clor și veceurile a fum de țigară. Ce naiba să faci în prima zi de clasa a noua, după ce ți-ai ocupat locul în banca a treia cu Meda, ți-ai primit manualele și ți-ai întâlnit dirigintele. Dă-i, fă, dreacu, de proști că habar n-au de nimic, hai să fumăm, îți zice Meda, care-ți promite cel mai cașto an din viața ta. Te duci în baia de parter și-ți dosești într-un veceu minuscul corpul firav prin care începe să se vadă o brumă de sâni anemici, să nu te prindă femeia de servici și simți cum îți crește adrenalina-n vene. Fă, Sandro, pune fă și tu niște muzică. Avem pantaloni evazați cu talie joasă, Alcatel sau Motorola cu clapă dacă ești șmecher și buricele goale. Mestecam cingo și luăm la rând toți băieții dintr-a doișpea care ne-au fluierat când am trecut pe lângă ei. Te duci cu valul. Prea prost și prea mic să-nțelegi de ce te freacă la cap profa de română când te pune să comentezi în jumătate pagină ce-a vrut să zică poetul cu ce e val ca valul trece.

Din când în când, obosești. Meda spune că Rebreanu e un idiot și că se pișă pe el de Moromeții că n-a înțeles nimic și că diseară să ieșim la un cico. Nu ne facem temele la mate că suntem niște jmechere și mai bine ne jucăm counterstrike în rețea că intră alde Iuli de la XII-C și oricum e tocilarul ăla de Vlad care ne dă să copiem. Și că ce căcat vorbim de Ceaușescu că oricum taică-miu, zice Meda, mi-a spus că-n comunism era mai bine c-aveau toți de lucru și apartamente. Parcă nu-ți mai vine să râzi și te-ai cam plictisit să-ți pompezi mișcările șoldurilor pentru niște pămpălăi repetenți, nu mai suporți mirosul de spumă de păr și nici să te cerți cu maică-ta în fiecare dimineața că i-ai terminat iarăși șpreiul B.U.

Te pomenești că scrijelești banca din lemn. N-u-c-r-e-d-e-a-msă-nvățamurivreodată. Fă, Nichita Stănescu asta e femeie, nu? N-o mai suporți pe Meda pe care n-o interesează nimic și nici pe Bibi care doarme ca proasta la fiecare oră de istorie. Totul ți se îngrămădește în capul mic și sec, îmbuibat de telenovele și bârfe. Realizezi că viața se-ntinde covârșitor de mult dincolo de micul tău orășel în care toată lumea știe tot și nimeni nu știe nimic. N-ai chef să te măriți cu Cristi care are potențial să facă burtă de bere și nici să spargi semințe-n fiecare seară cu Meda. Vrei să-ți ajungă neuronii atunci când votezi cu mâna dreapta președintele țării și vrei să-nțelegi de ce o fată ca Otilia nu rămâne cu Felix. Vrei să-nțelegi ce-a însemnat comunismul. Vrei ca niciodată copilul tău să nu întrebe pe-un altul dacă Nichita Stănescu a fost femeie. Vrei să cunoști lumea prin cărți și istorie și poezie. Și poate, Meda, îți vine să zici, poate Rebreanu nu e chiar atât de idiot, poate tu ești idioată și eu sunt idioată pentru că mă iau după tine. Și Moromeții e un roman minunat, nu atât de minunat ca Cel mai iubit dintre pământeni, dar totuși! Și poate că profa de franceză nu-i o cretină, că fără ea habar n-aveam de Jacques Prevert sau Jacques Brel. Și habar n-am, Meda, n-om fi inventat noi lumea cât să spunem că algebra și geometria și chimia și fizica sunt o tâmpenie. Și e cool, da, a fost cool să mă sărut în baia băieților cu Iuli și să jucăm counterstrike și GTA în rețea, dar vreau să înțeleg ce-a fost cu războiul rece și să știu când a început al doilea război mondial, chestii, de-astea, Meda, ca să nu rămânem proaste. Ca și așa suntem vai de capul și de zilele noastre. Hai, Meda, să nu rămânem niște proaste drăguțe cu cei mai cool pantaloni evazați din școală.

A doua zi îți pui pantalonii cool evazați cu lanțuri, dar nu te mai machiezi cu mov și nici nu mai furi din carminul lui maică-ta ca să-ți faci unghiile. Treci prin fața băieților de la XII-C care te fluiera ca niște libidinoși în călduri și tu le-arăți degetul mijlociu în timp ce le strigi să vă bag în pizda mamii voastre. Nu pretinzi că ești vreo intelectuală. Mai ai mult de frecat mahalaua din tine. Dar măcar ai în ghiozdan o sticlă de Mountain Dew și Idiotul, de Dostoievski. Nu ies, Meda, diseară, mâine avem test la istorie. Și să-i zici lui tac-tu că-i un dobitoc dacă mai zice vreodată c-a fost bun comunismul.