Lucruri pentru care merită să plângi

Eram în mijlocul liniștii unei după-amiezi de sâmbătă, când m-am pomenit că pieptul mi se-ndoaie a plâns. Un plâns mocnit, nenecesar, absurd. Un plâns despre care alții ar râde; un plâns pe care știu că tata l-ar castra din fașă întrucât nu plângi decât pentru lucrurile pentru care merită să plângi. Și care-s lucrurile pentru care merită să plângi, tata, într-o zi de toamnă teribil de călduroasă, în care oamenii normali mănâncă mic dejun, ies la plimbare în parc, se uită la televizor, gătesc lasagna, fac o baie fierbinte și dorm buștean? În singurătatea după-amiezii, mi-am ghemuit destrăbălarea spasmodică a pieptului meu îngrămădit de prea mult, între genunchi, pe-o bordură arsă de mucuri de țigară, urât mirositoare a pișatul vreunui vagabond nefericit. Lângă mine: un lighean roz abia cumpărat de la chinezi și-un troller imens.

Scalpul mi-e brăzdat de milioane de fire de nisip. Mă scarpin ca un copil păduchios. Pielea mi-e arsă de soare și corpul transpiră din belșug. Mi-e foame și mi-e lene. Un fel de oboseală ciudată îmi intoxică creierul care nu se poate opri din plâns. Care sunt lucrurile pentru care merită să plângi, tata? Am pe mine un costum de baie, jilav, care-mi zgârie pielea. La gară, un bărbat mă așteaptă. E atâta lipsă de oameni pe stradă încât deschid valiza să-mi schimb tricoul sleios, chiar acolo, în mijlocul pustiului stradal, marcat cu semafoare care se-aprind pentru nimeni și stații de autobuz goale. Totul pe mine miroase. Părul a mare, ochii a lacrimi, buzele a tăcere, pielea a umezeală, burta a foame, pântecul a dor, picioarele a nesomn. Numai hainele dinăuntrul valizei miros a detergentul pe care-l folosește mama. Sunt la kilometri distanță de-a mă simți femeie când simt că duhnesc a apă rece și a dușuri făcute-n lehamite. Miros a drumuri. Miros a paturile altor oameni. Miros a așternutul altui somn decât al meu. La gară, un bărbat mă așteaptă.

Îmi pun un maiou roșu, strâmt și mă parfumez cu Gucci. Îmi pieptăn câlții într-o oglindă minusculă. Îmi pipăi pistruii și cearcănele. Îmi palpez fața și mă gândesc că mă simt atât de puțin femeie. De o lună nu curge apă caldă. Care sunt lucrurile pentru care merită să plângi, tata? Boală, necaz, moarte, război. Dor, iubire, suferință, despărțire. Bifez în cap toate lucrurile pentru care merită să plângi și totuși rimelul mi se scurge a lacrimi pe care nu merită să le pui într-un plâns. Plânsul meu din după-amiaza asta nu merită să fie plâns. O știu, o simt. Mi-e cald. Mi-e cumplit de cald. Sunt un om simplu, atât de simplu încât îmi doresc să mă spăl. Cu apă caldă. Mereu. În fiecare seară. Fierbințeala unui duș după o zi lungă, suavă și intimă ca atingerea din iubire.

Soarele îmi arde părul, așa că-mi pun ligheanul pe cap ca un capac pe o oală dată-n clocot. Ce pălărie șic aveți, îmi spune un bărbat pe la patruzeci și opt ani, care parchează în fața mea un jeep alb, frumos. Da, mulțumesc, zic cu seriozitatea unei femei care se preface a ști să primească un compliment, deși în cap îl bodogăn cu nesimțire al dreacu, sunt sigură că ăsta are centrală și apă caldă să se spele la ce haine poartă și ce mașină are. Urăsc toți oamenii care se spală cu apă caldă.

Nu mai știu de unde vin și de ce pare că prelungirea mea e valiza asta scârbos de urâtă. La gară, un bărbat mă așteaptă. Mama mă-sii de oraș-șantier împuțit. Tot bulevardul îl traversez cu ligheanul pe cap și valiza ca pe-o trenă nefericită. Trebuie să fiu foarte caraghioasă. Ajung la gară. Puhoi de oameni nespălați. Le număr mirosul și nervii. Nimeni n-are apă. Planeta n-are apă. Rapița lui taică-miu n-are apă. Ploaia n-are apă. Soarele n-are apă. Toamna n-are apă. Mă opresc în mijlocul mulțimii și-mi înghit sughițurile unui plâns. De ce dracului plângi? mă-ntreb obsesiv. Și care sunt lucrurile pentru care merită să plângi?

La gară, un bărbat m-așteaptă, mă îmbrățișează, mă sărută și mă duce într-o cameră de hotel, cu tot cu ligheanul meu roz și trollerul jerpelit. Îl amuză cum, la mega image, când dau să cumpăr țigări, o doamnă mă-ntreabă dacă am optișpe ani. Îl amuză șlapii mei cu Mickey Mouse. Așternuturile hotelului sunt albe, perfecte. O sticlă de șampanie așteaptă să fie desfăcută. Miroase a lavandă. În mijlocul camerei, o cadă. O cadă imensă la vederea căreia ochii mi se-aprind cu pofta unui bărbat care-și dorește să frământe formele somptuoase ale unei femei bine făcute. Apa de la robinetul căzii își târșâie aburii în căderea lină.

Mă dezbrac încet. Amân momentul ca un copil care abia așteaptă să ajungă la cornetul înghețatei. Îmi văd corpul bronzat într-o oglindă imensă. Urmele costumului de baie îmi trădează albeața ca de lapte a pielii. Îmi înfig piciorul stâng în apa aburindă. Torn șampanie rece ca gheața într-un pahar de cristal. Înfig piciorul drept în apa aburindă. Pornesc televizorul pe știri. Mănânc struguri și mă gândesc la cât de mult urăsc, uneori, țara în care m-am născut. Fețe de politicieni îmi agresează liniștea. N-am niciun chef să mai votez. N-am niciun chef să mai rămân aici. N-am niciun chef să plec. N-am niciun chef să urlu. Să mă revolt. Să mă enervez. Într-un colț al vederii periferice, ligheanul roz îmi incomodează gândurile. Urăsc țara asta cum urăsc ligheanul la care mă-ntorc după ce termin baia-n cadă. Un bărbat, bărbatul pe care-l iubesc, mă privește cu duioșie în vreme ce mă spăl cu tot șamponul din lume.

Care-s lucrurile pentru care merită să plângi, tata? mă-ntreb zâmbind în timp ce pun o oală imensă la fiert pe plită. Boală, necaz, moarte, război. Dor, iubire, suferință, despărțire. Dar poate că uneori e bine să plângem și pentru lucruri care nu merită să fie plânse. Poate uneori, fără să știm, fără să-nțelegem, într-o zi de toamnă teribil de călduroasă, când asfaltul sfârâie a liniște și-a singurătate, când oamenii se-adăpostesc în cochiliile lor și noi ne pomenim că plângem din nimic, plângem lacrimile celor care nu mai pot să plângă. E ok, și lucrurile pentru care nu merită să plângi, tot merită să le plângi, uneori.