Autodiagnosticare

Mă trezisem la șapte dimineața să merg acasă: trebuia să-mi fac buletinul și să ajung la pomană. Era perioada în care mă autodiagosticasem cu depresie, în urma unor zile de cârtiță-nșirate ca niște imitații de mărgele pe firul unei ațe: toate la fel. În plictiseala infinită a tristeții mele, totul era imperturbabil. Nu mâncam, nu dormeam, nu mă ridicam din pat, nu munceam că n-aveam ce munci, nu mă spălam pe păr, nu mai foloseam SPF, în schimb posedam o capacitate uluitoare să plâng și să-mi plâng de milă.

Mi-am pus șlapii, mi-am luat traista, mi-am îngrămădit țigările, telefonul, încărcătorul, cheile, o carte pe care știam că n-am de gând s-o citesc, mi-am pus ochelarii de soare s-ascund zoaiele unui somn bântuit de insomnie și am ieșit din casă. Neputința, pasivitatea și lipsa de orice inițiativă le transformam cu repeziciune în irascibilitate și nervi. Dau să ies și vecina de vizavi mă-ntreabă de ce i-am bătut în ușă ieri.

Voiam să văd dacă aveți gaz, că eu n-aveam gaz.
Da' proprietar ai? Data viitoare sună-ți proprietarul, nu mai suna la ușa mea.
'Tu-ți gura ta, că dacă ne luam la întrecere în ciufuțenie, te distrug, mi-am zis, în cap și am chemat liftul.

Mă urc în mașină, accelerez și mi-arunc sechelele unui accident pe care l-am avut, în jungla traficului din București: transpir ca un husky pe o plajă-n Grecia. Între pulpe și sâni, o dâră de sudoare face șanț înăuntrul pielii mele. Opresc la o benzinărie și coada infinită îmi crește pulsul. După zece minute de așteptare, încep să claxonez agresiv mașina uitată-n dreptul pompei de alimentare. Un ceafă lată sâsâit mă-ntreabă unde mă grăbesc, așa că-i spun să mute mașina mai repede - că nu ți-a luat mă-ta pompă. Vine spre mine, eu ridic geamul și mușc dintr-un măr.
Coboară geamul, urlă. Îl cobor.
Ce-i?
De ce ești nesimțită?
Fusesem nesimțită așa că am bâjbâit niște scuze anemice pe care nu știu dacă le-a auzit.

După două ore, ajung în oraș și mă opresc direct la poliție să-mi fac buletinul. Port o salopetă și o bluză cel puțin decentă, dar sunt admonestată că nu mă încadrez în cerințele obligatorii ale unui anumit tip de conduită. Îmi dau ochii peste cap într-atât încât pare că fac o tumbă dublă până-n adâncul creierului. Nu mă străduiesc în niciun fel să-mi înfig un zâmbet politicos pe față, fiindcă n-am de unde. N-am forță. Mă uit la mama care mă înduioșează: simte că nu sunt bine și o doare ca naiba. Mă așez pe scaun, vreau doar să mi se facă poza și să termin o dată, să mănânc o ciorbă și să m-afund în pat. Ce-i ăla? Ăla ce? La nas, ce-aveți la nas? Piercing. Vai, păi nu se poate, nu putem să vă facem poză, domnișoară, e totuși, un document oficial, da-ți-l jos și vi-l facem. Nici cu bisturiul n-aveam cum să-l dau jos pentru că-l făcusem de numai două săptămâni și abia cu o zi în urma reușisem să opresc sângerarea. Nu pot, doamnă, să-l dau jos, faceți poza așa, vă rog, am nevoie de buletin, trebuie să zbor în două săptămâni, e un nenorocit de piercing făcut dintr-un impuls de a-mi retrăi o adolescență anemică din punct de vedere al rebeliunii. Nu mi-l face. Hai, mami, să mergem.

Ne urcăm în mașină și volanul îmi pișcă palmele a fierbințeală. Futu-i. Ajungem la pomană și stomacul mi se face terci, mi se apleacă de la atâta durere, de la atâta miros de tâmâie, de la atâta cimitir. N-am de unde să mai storc lacrimi, le-am plâns pe toate, dar simt că aș plânge lacrimile bunicii mele, numai să se oprească odată, să-i bag pumnul în stomac și să-i scot suferința. În tăcere, asist la întreg procedeul aducerii aminte al celui pe care, oricum, n-o să-l uităm niciodată. Se termină. Sunt obosită. Urcă tu în casă că eu mai am un drum de făcut, îi zic maică-mii. Unde mergi?, la farmacie, zic. De ce? Să-mi iau un test de sarcină, m-a întârziat două săptămâni.

Bucătăria e mică și primitoare. E bucătăria mea de-acasă. E colțarul vechi și încăpător. E mirosul de chiftele. E brânza cea mai caș din lume. E limonada rece, cu mentă și apă minerală din frigider. În ibric sfârâie cafeaua, e un fum de țigară pe care-l spargi cu pumnul. Suntem eu, mama, soră-mea, mătuși-mea și două verișoare. Toate fumează și toate înfășoară sarmale. Dau să-mi aprind o țigară, dar nu pot să fumez. Cum se face testul ăsta?, că mi-e frică să nu-l greșesc. Fă pipi într-un borcan și vii să ți-l fac. Unde mi-l faci, fă, aici, în bucătărie?, îmi vine să zic, dar în loc de asta, îmi mușc limb, înghit în sec și mă supun ordinului soră-mii. La mine acasă sunt prosoapele alea bune, așa cum sunt prosoapele de toată ziua, e vesela aia pentru musafiri și aia ciobită, sunt cănile alea mai frumoase și alea mai puțin frumoase. Iau la întâmplare una mai din fund și merg la baie.

Pe cană scrie pentru cea mai bună fiică. Sunt destul de sigură că-i cana soră-mii, pentru că eu sunt departe de a-mi putea, vreodată, revendica titlul ăsta. Mai degrabă sunt cea mai mediocră fiică. Îmi tot înfig degetele în burtă ca un copil într-o gelatină și încerc să-mi spun că n-are cum, că nu s-a întâmplat nimic, sub plămânii mei, printre mațele mele, printre ficați, dedesubtul inimii și din orificiul buricului nu stă nicio pereche de ochi care să mă privească.

Sor-mea înfige bățul în cană și-n toată bucătăria se lasă o tăcere tâmpită în fața anunțării unei posibile vieți din vârful unui jet de pipi. Toată viața m-am închipuit o mamă cel puțin la fel de mamă ca mama mea și toată viața mi-am închipuit, nu neapărat c-am să primesc o cană neinspirată pe care scrie pentru cea mai bună mamă, cu un font la fel de tâmpit ca cele pe care le foloseam pe yahoomessenger, dar măcar o duzină de fluturași și felicitări de 8 martie de la copilul pe care mi l-am imaginat c-o să-l fac. Și c-am să-l iau de la grădiniță cu mașina și c-am să reușesc să conduc cu tocuri de cel puțin opt centimetri. C-o să am unghii roșii, lungi, de femeie și-o să miros a coafor și a bigudiuri. C-o să port haine frumoase, elegante și apretate. C-o să am o casă cu mașină de spălat vase și un dressing mare cât un dormitor. C-o să fi învățat până atunci să calc drept când merg pe stradă și că n-o să-mi șubrezesc pașii-n timiditatea mea care mă deformează și mă face neom, uneori. C-o să am două telefoane, unul personal, pe care-mi trimit mesaje cu soțul meu după cinci ani de căsnicie și unul pentru muncă. În niciun caz n-aș fi crezut că o să fiu actriță, ci mai degrabă c-o să fiu patroana celei mai tare cafenele cu cărți, pisici, karaoke și bețișoare parfumate.

Realizez că am o șosetă mov și una verde și că iar mi-am decolorat cu clor, din greșeală, treningul adidas. Mai realizez că sunt la kilometri distanță de femeia care mi-am închipuit c-o să devin. Învârt de piercingul din nas compulsiv și mi se pare o prostie care-mi face nasul mare. Mă gândesc că încă n-am învățat să explic soarele și nici ploaia; nu reușesc să fac mâncare pentru mine, darămite pentru un copil. Mă gândesc că n-am crescut suficient cât să-mi împrumut creșterea unei alte vieți. Mă uit la coatele și la genunchii mei și nu-s suficient de scorojite a muncă. Mă gândesc la toată iubirea pe care o primesc din toate părțile și dintr-o dată, gândul c-am să pun un bebel într-un marsupiu în converșii mei vechi și jerpeliți și nu în tocuri de opt centimetri, nu mi se mai pare atât de dezastruos.

Iau testul și la vederea unei singure linii, mi se resetează, totuși, pulsul la cifre normale. Înăuntrul meu, printre fire de nervi, printre ficați pe care-i întăresc în fiecare zi, printre fluturașii din stomac, printre inima mea încăpătoare de-atâția oameni, singurul copil care îmi face cu mâna e o fetiță murdară la gură de-nghețată: sunt eu care mi-aduc aminte că înainte de toate, înainte că viața să devină prea multă, prea mare, prea plină de facturi, pomeni, joburi schimbate și griji și alte câte și mai câte, tre-să am grijă de ea. O salut înapoi, îi zâmbesc ștrengărește și merg la chioșcul din stradă să-mi cumpăr o înghețată la cornet. Astăzi a fost o zi bună, așa proastă cum a fost.