Pijamale reci de tine

A fost o dată ca niciodată o noapte de vară într-o cârciumă îmbâcsită a transpirație, a hormoni, a bere ieftină vărsată pe jos, a studenție și a mine care aș fi făcut orice ca-n noaptea aia să nu-mi dorm somnul în aceleași așternuturi roz și aceleași pijamale reci, să nu-mi trezesc mahmureala în aceeași singurătate, să nu fac cafea la ibric cu aceeași lene a dimineții pe care n-o împarți cu nimeni, să nu privesc cu ochi de pește, în gol, către același televizor mic dintr-o bucătărie strâmtă, care-mi furnizează nefericire, să nu simt nevoia de-a face baie-n cadă cu spumă kilometrică, la nouă dimineața, în speranța că așa reușesc să-mi clătesc gândurile, și-apoi să le pun la uscat pe o sârmă lungă cât o după amiază când auzi liniștea verii cum îți ticăie timpul. Așadar, a fost una dintre multele nopți pe care le-am spălat cu bere.

Înconjurată de oameni la o masă pestriță, unde inutilitatea discuțiilor pseudo-intelectuale în care mersul lumii, al teatrului și al culturii în general, se confecționa din păreri îmbuibate în prea multe shoturi de martini, m-adânceam într-o tăcere în care îmi adulmecam tinerețea cu un fel de detașare cel puțin bizară pentru cei douăzeci și unu de ani pe care-i aveam. Dintr-un televizor suspendat pe-un perete, Dinică îmi răsuna în urechi ca un ecou: am luat totul de la viață și nu i-am dat cât aș fi vrut, țigările se succedau într-un maraton inutil, specific fiecărei beții, în dreapta mea șușoteli de-amor îmi furnicau auzul și eu nu-mi puteam desprinde ochii de pe cel cu care aș fi vrut să-mi împart următoarea dimineață.

În timp ce fredonez mașinal versurile arhicunoscute, plonjez în paharul cu bere. Și sar în ea cu gâtlejul fierbinte de emoții, o dau peste cap și apoi mă ridic, mă aplec peste masă și te sărut. Îmi târăsc noaptea spre dimineață ținându-te de mână, fără să intuiesc că-n viața mea se căsca un gol într-atât de mare în care, dacă n-ai fi avut îngăduința să-ți culci, la rândul tău, următoarele dimineți lângă mine, m-aș fi pricopsit juliturile unei nopți care-ți face inima franjuri.

Azi dimineață am mers la piață să cumpărăm brânză, roșii, castraveți și ceapă. Ne-am ținut de mână și am vorbit despre cum eu o să fierb porumb și tu chemi instalatorul să repare bazinul de la veceu, care s-a stricat pentru a nu știu câta oară. În timp ce plătesc brânza, mă uit în stânga și-n dreapta și nu te văd. Mă uit în spate, mă-nvârt printre tarabe, te strig și nu răspunzi. Dintr-o dată, îmi închipui că totul a fost o glumă, o farsă cumplită care mă întorcea forțat către una dintre diminețile în care mă trezesc singură, în așternuturile roz și pijamalele reci. Și văd:

Crăciunul în care ne-am certat pe autostradă în timp ce mergeam acasă la mine să-mi cunoști părinții, cum tragi pe banda de urgență și dai din mâini și eu plâng și cobor geamul să fumez nenorocita aia de țigară, doar că geamul se blochează, ne-ngheață oasele și ni se-ngheață cearta și începem să râdem când vedem că ninge în mașină. Dimineața-n care m-am autodiagnosticat cu o iminentă și necesară operație de apendicită la patru dimineața și te-am trezit din somn să mă duci la urgență și când am ajuns, doctorul s-a uitat chiorâș, ne-a trimis acasă și mi-a zis să beau mai multă apă și iarăși am râs. Iarna în care ți-am făcut toate ceaiurile din lume și ți-am pus șosete cu oțet și te-am înfofolit în toate plăpumile ca să-ți scad febra. Toamna în care am intrat în depresie și nu m-am putut ridica din pat și tu ți-ai instalat circul în dormitor și mi-ai cântat Elvis Presley. Primăvara-n care am condus tractorul. Noaptea-n care am făcut accident și ai fost lângă mine. Petrecerile la care am dansat chiar dacă nu știu să dansez pentru că ai spus că-ți place dansul meu strâmb și aritmic. Înmormântările mele și ale tale în care printr-o strângere de mână n-a mai trebuit să inventăm cuvinte.

Am văzut:

Pe tine care nu mă cauți în somn. Tristeți pe care nu le îndulcește nimeni. Forma ta în așternuturi în care nu te găsesc. Micul dejun cu cereale colorate fără tine. Mi-am văzut bagajul stând într-un colț în care n-am ce viața să mai împachetez când ne certăm, pentru că nu mai am unde să plec. Ți-am văzut cănile cu supereroi lipsind și neavând ce să mai sparg din greșeală. Am văzut secrete pe care n-am cui să le mai spun. Am văzut o tristețe infinită a lipsei mele de tine.

Înveți să mergi, înveți să spui ma-ma, înveți alfabetul, înveți să scrii, înveți să te ghemuiești, înveți să te-mpiedici, înveți să respiri fără să te țină tata de mână, înveți să-ți amputezi nara care-ți respiră mirosul de naftalină al casei bunicii, înveți să-ți deșurubezi din ochi lacrimi pentru oameni dragi, înveți să-ți construiești liniștea, înveți să crești, înveți, cu mâini mici, să ridici ziduri și armuri de piatră care nu pot fi dărâmate cu ușurință, până când într-o zi apare un om. Nu știi dacă-i cel pe care-l căutai. Ai scormonit cu ghearele atâta vreme și printre unghii vezi mizeria unei singurătăți care și-a scormonit liniștea la nesfârșit. Ți-e atât de frică încât venele îți troznesc în loc de oase și sufletul se face orez cu lapte făcut de mama. Se-nmoaie într-atât încât, îți dai seama că trebuie să mai înveți o dată. Să mergi, să spui te-iub-esc, anemic, fricos, să nu cumva să se lovească de-un nu-te-iubesc, îmi pare rău, fiindc-ai mai pățit-o și neiubirea arde ca un plumb încins pe scalp, înveți, din nou, să te-mpiedici, înveți să respiri, înveți să-ți deșurubezi din ochi lacrimi, înveți să-ți construiești liniștea. Și dacă într-o zi o să dispari? Cureți cu limba de pe buze întrebări ale căror răspunsuri nu ți le dă nimeni.

Îmi scot capul de sub frici și mai văd. Un saivan la amiază. Printre dungi senine ale unui soare care se strecoară prin ferestrele fără geam ale unei încăperi umplute de paie, oi, balegă, liniște și eu plină de șapte mii de purici, te perinzi la bustul gol, în short-ul tău adidas și papucii tăi nike, curați, printre căcăreze și behăituri. Te-apleci într-o cerere în căsătorie. Vrei să te căsătorești cu mine? În câte feluri să spun da știind că spun nu la toate lucrurile la care vreau să spun nu? Nu suntem în Paris, nici în Barcelona, nici în Porto. Suntem la liniștea mea de-acasă care se topește în liniștea unui da pe care-l gândesc la infinit. Nu sunt frumoasă, Dumnezeule, sunt mai puțin frumoasă decât mi-aș fi închipuit vreodată. Habar n-aș fi crezut c-așa am s-arăt când am să spun da. Puricoasă. Murdară ca la cinșpe ani. Cu paie-n păr și miros de câine ciobănesc.

Dintr-o dată, în timp ce te gândesc în mii de feluri, mă bați pe umăr și râzi de fața mea mică și bleagă care se îngrămădește într-un cap rotund și caraghios. Te văd și comisurile mi se ridică de parcă cineva îmi pune zâmbetul la uscat și-l prinde cu doi clești de obraji. Mă strângi în brațe și-mi amintesc că a fost o dată ca niciodată o noapte în care n-am vrut să mai dorm singură în pijamalele mele reci.