Există dimineți în Rai, tataie?

Autostrada scaldă dimineața într-un soare tomnatic; cafeaua aburindă își odihnește zațul pe fundul termosului, ca nisipul cel mai adânc al celui mai adânc ocean; aerul curat își dezmorțește somnul și-mi înțeapă, blând, tâmplele și fruntea; șoseaua vitezei e infinit de lungă și goală; câmpuri bej mi se derulează cu repeziciune de-a lungul și de-a latul vederii periferice; bob dylan mi se lipește de tapițeria îmbâcsită de fum, apoi de lobul stâng al urechii drepte și curge firav până-n cerul gurii, iar de pe cerul gurii, culeg cu două degete imaginare muzica și-o trimit spre cerul Cerului. Cel mai cer dintre toate. Cerul nevăzut care cere. Cerul celor care n-au mai avut răgaz s-asculte Bob Dylan. Autostrada scaldă duminica tomnatică în liturghia liniștită a dimineții. Viața miroase a viață și pământul a pământ.

Corpul uman nu poate suporta fericirea absolută mai mult de două secunde, așa se spune. Umezeala dimineții ăsteia-mi apasă pieptul a atâta fericire - fericire care rimează cu mama. Mama e fericirea și dacă mama se termină, mi se fărâmițează lumea. Mama e cele două secunde multiplicate la infinit. Singura fericire care durează până-n măduvă și dincolo de ea. Mă gândesc la viața mea. Mă gândesc la tataii mei pe care nu-i mai am. Mă gândesc la jumătățile de mamăi ale mele, rămase orfane de-un copil, orfane de bărbat, mirese trecute ale singurătății. Mă gândesc la Rai și la foamea lui de om. Mă gândesc la cum arată diminețile-n cer.

Există dimineți în Rai, tataie? Există ceruri înstelate îmbuibate de veri caniculare? Există-ndrăgostiți care, la adăpostul pistruilor nopții își jură iubire? Dar dușuri fierbinți și săpunuri cu miros de rodie, există? Coca-Cola la sticlă? Au chioșcuri cu integrame și creioane cu gume? Au Pink Floyd și Bach? Există, tataie, ape, mări, oceane, vodkă? Țigări? Există așternuturi și leagăne și copiii și cretă colorată? Și dacă te plimbi de-a lungul și-de latul Raiului, există oare sârme cu rufe-ntinse, albe și roz spălate de femei frumoase? Sau poate cârciumi? Dans? Poezie? Și-n fine, există Raiul, tataie?

Poate că, poate că aveți ferestre înalte cât universul și uneori, cu Marlboro-ul tău lipit între buze, te uiți spre pământ. Mă vezi când îți fac cu mână de pe autostradă? Mi-e gândul suficient de puternic cât să-ți furnice oasele-a îmbrățișări? Mi-e dorul suficient de dor cât să-l fac stea, să te lovească-n moalele capului? Te pișcă lumina miilor de lumânări aprinse pentru tine? Te-adoarme lin mirosul de tămâie cu care te-a tămăiat mamaia? Te spală lacrimile noastre? Te-oblojește veșnica pomenire pe care nu contenim să ți-o facem? Ai reușit să inventezi Dunărea în Rai, tataie? Ți-ai găsit pălărie? Dar culegerea de bancuri, dar cartea de romanțe? Ah, Tamango e pe-acolo? Are acordeon? Vinul se-ndoaie a șpriț cu apă minerală? Ți-a rămas albastrul în ochi la fel de-albastru și de limpede?

Îmi socotesc viața și morțile scrise-n cearcăne de-a lungul Autostrăzii Soarelui. Îmi socotesc fericirea-n dorul de oamenii pe care-am să-i mai văd și nefericirea-n dorul care rămâne dor și doare. Fac bilanțul lumii în frumusețea soarelui. Regândesc Raiul în lacrimi neputincioase care se fac zâmbet. Îmi nesocotesc credința până ajung s-o socotesc la loc. Îmi ascult tăcerile până le fac zgomot. Îmi umezesc buzele a gălăgie. Mă-ntreb, la nesfârșit, există dimineți în Rai, tataie? Și dacă da, vrei s-o împărțim pe asta? S-o poștim ca doi neghiobi care fac comerț cu soarele? Vrei să-mpărțim dimineața asta de duminică, tataie? Tu-n Raiul tău blând, eu pe pământul meu haotic? Frumusețea va salva lumea?, nu știu, prințe Mîșkin. Dar tare mi-e că... da.