Care dracului poezie? sau I am not from Romania

Un autocar miroase a loto cu cașcaval. Plecăm la Chișinău să jucăm. Dracu știe cât am dormit azi noapte, puțin, oricum. Balamalele ficatului rezistă pe seama tinereții noastre, oboseala se drege cu un kilogram de umor și sărăcia ne căptușește buzunarele goale. Trăim cea mai bună perioadă a vieții noastre, fără ca măcar să știm asta. Mâncăm ouă prăjite cu brânză și roșii, bem cafea la cârciuma de lângă teatru, ne clătim mahmurelile-n mare, din când în când ne urâm sau nu ne vorbim, ne călcam pe cozi imaginare și ne-mpingem cu pieptul în zidul lumii ca să ne-arătam cohonesurile, dar la finalul serii, suntem o mână de oameni într-un teatru de la mare. Muncim de ne sar capacele, dormim claie peste grămadă și ne-mprumutăm de bani la finalul lunii. Jucăm, ne plimbăm prin țară și-n afara ei și ne-aducem aminte că ne leagă tinerețea pe care-o petrecem respirând același praf, aceeași sală, aceeași singurătate și cam aceleași bucurii.

Descindem în buricul Republicii Moldova și impresia de Vest mă ia prin surprindere. Femei cu bijuterii care-ți iau ochii își coboară tocurile înalte din mercedesuri parcate-n fața hotelurilor de patru-cinci stele. Noi mirosim a autocar și-a mici de la Popas. Grisina și cu mine nu ne-am mai spălat cu apă fierbinte de vreo lună și jumătate, de-aia, când descuiem cu cartela ușa camerei de hotel și ne izbim privirea de geamuri teribil de înalte și cadă cu jacuzzi, Grisi urlă fericită ia uite, fă, ăștia ne-au adus la New York. Coborâm și mergem în cârd să bem o bere la EliPili: cinci lei. Ștefane, bem de toți banii, îi zic, cu limba împleticită prematur. E noapte și Chișinăul e frumos, e curat.

Dimineața la micul dejun ne trezim să mâncăm croissante, avocado și mango. Bem Latte Machiato, suc de portocale să ne burdușim stomacul și plecăm să explorăm orașul. Oricât ne-am fi născut în sânul democrației, stomacul urlă foamea părinților noștri. E suficient să te depărtezi zece metri de centrul orașului ca să-ți pută-n nări a sărăcie, a proteste anti-MaiaSandu, a prostie, a mafie și-a plebe, a Rusia, a Est. Vezi, Florine, ăștia-s mai proști ca la noi acasă. Fă, tu n-ai cenzor, așa-i?, mă-ntreabă retoric. N-am, fă, că tații noștri nu și-au înghițit limba atâta amar de vreme ca să le moștenim tăcerea. Și frica. Mai ales frica.

Care dracului poezie?, mă gândesc. A Rusiei? A Moldovei? A României? A Estului? Aș ghilotina comunismul cu lipsa de milă a unui călău pe care nu-l așteaptă nimeni acasă. Aș dărâma clădirile reci și gri cu furia unui buldozer. Aș arde-n vodkă și benzină sărăcia și tirania și despotismul și nepotismul și oligarhia și lipsa bunului simț. Aș răscoli Raiul să-l strâng de mână pe Dostoievski, să-i sărut creștetul, să-i mulțumesc pentru lumea pe care i-am învățat-o din cărți, dar s-o refuz politicos, s-o închid între două coperți groase și s-o-ngrămădesc pe-un raft. Să le-o trântesc în cap copiilor mei și să-i trimit la muncă. Și-n fine, care dracului poezie? Suferința-i poetică din depărtări. Când îi privești orizontul cu sufletul încărcat de liniște. În rest, je m'en fous.

În orice țară mă duc, nu-s româncă. E jenantă senzația asta, să-ți crească tulpina din rădăcini pe care le renegi, de care te-ai lepăda în două secunde și trei mișcări. Așa că mint, că-s din Lituania, Norvegia, Suedia, Germania. Intru-ntr-un mcdonald, i would like a mcchicken and fries with garlic souce, nu-nțelege, nu vorbește engleză, așa că sunt nevoită s-aștept altă colegă, ok, no problem, thanks, aud rusă-n stângă și dreapta, L-uri gălăgioase scurse de pe limbi late, aștept, înghit, cinci, zece, cinșpe minute, să vă băgați mecicănu în fund, zic și plec. Sunt de-o țărănie deloc vestică, deloc civilizată. Mă enervează tot.

N-am timp de nimic. Alerg din Republica Moldova-n Brăila, apoi București, Cluj, Constanța. Nu mai știu când mi-am văzut iubitul ultima oară. Nu mai știu când am dormit în patul meu. Sunt obosită și asta-mi convine de minune. Ce vrei să te faci când o să fii mare? Obosită, oboseala e forma mea de validare, de sens. Sunt tânără și vitamina C îmi reface imunitatea. Nu și cearcănele. Nu și firele de păr căzute-n duș. În fine. Frankfurt. Avion. Fac integrame. Lângă mine stă un om cu care pe vremuri obișnuiam să vorbesc mult, poate s-o și iubesc. S-a dus. Uneori prieteniile se-ncheie. Sec. Degeaba. Inutil. Nu reușesc să vreau să-nțeleg și să accept. Înfiripăm o discuție anemică, ne intuim fericirea și nefericirea, deși folosim cuvinte puține. O dată ce-ai învățat pe de rost ochii unui om, nu poți să nu mai ghicești în ei. Aterizăm în Liubliana. Dumnezeule, ce oraș frumos și limpede.

Teatrul are la subsol o cârciumă. Berea-i un euro, au senvișuri cu șuncă și ketchup și vinul ți-l face direct șpriț. Se fumează înăuntru, drept care put a scrumieră. Toți actorii din teatru ăsta-s frumoși, nu știu cum naiba, au ceva așa, de parcă știi că-s actori. Se bea mult, cu nemiluita. Bem, fumăm, povestim, vorbim despre teatru și muzică și cărți și filme și râdem cu toții mușchii neofiliți ai tinereții. N-am să știu, până peste ceva timp, dar ridul numărul șaizeci și șapte de pe fața mea s-a format în urma nopților ăstora în care am râs atât, atât, atât de mult. A doua zi dorm cinșpe ore, mănânc pizza-n camera de hotel și mi se face dor de București. În oricâte feluri aș fugi de-acasă, nu pot dezlipi Bucureștiul de pe piele și ochi, ca pe-un abțibild stătut.

Nomadă. Turistă. Neromâncă. În oricâte feluri m-aș deghiza, mi-e dor de casă. Caii putere încep să obosească, fruntea-mi moțăie a somn și e ceva-năuntrul meu, adânc de tot, poate prin inimă, care-mi mișună a dor de casă. A sarmale. A crăciun. A mama. A tata. A fermă. A supermarketuri deschise duminica. A slujba de duminică. A tine. Sunt un pic obosită. Am să mă duc să dorm. Într-un hotel cu așternuturi curate și mic dejun cu suc de portocale ca-n filmele americane. Îmi umplu paharul și-l dau pe gât. Dâre de mustăți mi se ivesc deasupra buzelor. Plescăi fericită și-nfing crenvuștu-n ketchup. Plec la repetiții și-o iau de la capăt. Poate că azi, dacă mă-ntreabă cineva, am să-i zic că-s din România, dintr-un orășel liniștit și cam urâțel, care n-are semafoare, nici săli de sport, nici baruri de lux, dar e orășelul meu liniștit și urâțel în care m-am făcut mare, atât de mare cât să pot să călătoresc în Berlin și Liubliana și Vilnius și să am păreri despre tot și toate. Mai taci oleacă, Cătă, taci că tare mult vorbești uneori. Pfiu, ce somn îmi e.