Sport, cărți, scris și alte mecanisme de coping

Ce nu te învață nimeni la facultatea de actorie este faptul că: intri, te-ndrăgostești (sau nu, și atunci renunți), și următorii trei ani de zile, timp de aproape doișpe ore pe zi, de luni până duminică, stai în sala 306A sau pod B, sau la platoul Sava, mănânci ce-apuci (dacă apuci), slăbești fără să-ți propui să slăbești, încerci să-i explici maică-tii că n-ai liber în weekend și ea îți spune că dacă dădeai la politehnică măcar aveai timp să-ți iei pachetul de la autogară, uneori dormi în facultate, înveți în facultate, citești în facultate, faci sex în facultate, faci party-uri în facultate, te-ndrăgostești - musai - de cineva din facultate și muncești. Muncești de-ți sar capacele. Fugi de la actorie la regie, după care la cursul de istorie a teatrului universal, apoi iar repetiții la regie, după care rămâi la o bere cu colegii, pentru că începe să-ți se dezvolte sentimentul de FOMO (fear of missing out) - nu știi că există un termen ca ăsta pentru a defini ce simți, dar urmează să afli -, adormi la trei dimineața, te trezești la șapte și mergi la cursul de dans pe care-l urăști din simplu motiv că ți-a furat ora aia de somn pe care-ai fi vrut-o în plus. După care, și acum abia, după un rotocol de-o frază transformată-n paragraf, revin: ce nu te-nvață nimeni la facultatea de actorie este faptul că intri, n-ai timp de nimic, te obișnuiești să n-ai timp de nimic, începe să-ți placă, după care se termină. Și stai, nene, uneori stai de ți se ofilesc mușchii.

E posibil să nu fiu în asentimentul tuturor. Aveam colegi care-și cereau dreptul la pauză, aveam colegi care oboseau, aveam colegi care se născuseră-n București, crescuseră-n București, aveau deci, o viață proprie, o altă gașcă de prieteni, un alt ritm care nu se potrivea întotdeauna cu ritmul alert al unei facultăți de vocație care se insinua pe nesimțite până în măduva vieții mele, o provincială, care-mi țeseam existența în muncă, muncă, muncă și iar muncă. Și pentru că actoria, despre care habar n-aveam nimic, devine atât de multă, atât de frumoasă, atât de pregnantă în cursul zilelor mele, uiți că viața nu se conturează doar în drumul de la Obor la Iancului, doar în cârciuma de lângă facultate, doar în aceiași oameni, doar în aceleași activități, doar în aceleași gânduri. Uiți că înainte de asta ai avut pasiuni și hobby-uri și după-amiezi în care aveai răbdare să bei ciocolată caldă și asculți ploaia, așa că-ncepi s-alergi. Nu știi unde, dar intuiești că-i o cursă lungă și îngrămădită de prea mulți copii-oameni care orbecăie în lupta de a-și face un sens, un rost. De-a fi văzuți. Nu contează că ți se deșurubează genunchii. Nu contează că te doare într-o parte. Nu contează că faci cearcăne. Iei magneziu și vitamina C și alergi în continuare.

Nu vreau să vorbesc de pandemie - o pauză forțată care s-a impus într-un mod meschin și neprevăzut prin regândirea la nesfârșit a meseriei, a vieții duse înainte, a relațiilor, a câte și mai câte -, pentru că: dacă se oprește planeta întreagă, nu mai simți că te ustură pașii pe care, oricum, n-ai pe unde să-i mai alergi. Ci vreau să vorbesc despre cum, dacă ai noroc, faci un proiect, două, trei, șapte, într-un an; joci trei, zece, cinșpe spectacole pe lună; mergi în unul, două, șase turnee într-o vară; faci unul, două filme, etc. etc. După care, din când în când, zici: am nevoie de o pauză. Care-ți vine. Îți iei trollerul din debara, pleci la mare, te distrezi, ieși, dormi, te-ntorci acasă, desfaci bagajul, mai stai, o zi, două, trei, o lună. Două. Trei. Patru. Și-nnebunești. Ce faci?

Dacă ești la început de drum, te-apucă un soi de depresie combinată cu frământări infinite că nu ești suficient de bun, că nu tragi suficient de mult, că poate nu ești atât de talentat. După care cauți pe google joburi part-time, dar renunți rapid, pentru că nu-ți permiți să renunți când abia ai început. După care ieși, mult și prost, mult și degeaba, pentru că e singurul lucru care te face să te simți activ. Apoi începi să te obișnuiești, dar tot ți se pare într-un fel nedrept faptul că lucrurile se-ntâmplă pe dos: de obicei, oamenii tânjesc după zile libere, după concedii, oamenii vor să termine mai repede munca la birou să iasă-n parc să se plimbe, oamenii se uită la tine, le spui că abia aștepți să-ncepi munca și-și dau ochii peste cap în semn a cum doamne iartă-mă să nu te bucuri că ai timp liber. În fine.

Până acum două zile habar n-aveam ce înseamnă mecanisme de coping, când un prieten m-a întrebat ce mai fac și i-am răspuns azi am citit 350 de pagini, am văzut un film, am alergat șase kilometri, am făcut curățenie, am gătit, am făcut un workout de zece minute, am scris un text și să-mi bag picioarele că mă simt super neproductivă. La care el mi-a spus că mi-am găsit suficiente mecanisme de coping. A, da? Da. Poate ți se pare nu vezi efectul acum, dar cărțile, sportul, plimbările, interacțiunile cu oameni mișto, se depozitează în cărămizi care pare că n-au niciun rezultat imediat, dar peste ceva timp, baza o să se facă din ce în ce mai solidă. Nu mă gândisem niciodată la lucruri în felul ăsta. Nu luasem niciodată meseria ca atare. Nu cântăream corect timpul liber cu luni întregi pe drumuri, cu ore-nșir de repetiții, cu lipsa lui - a timpului. Nu simțeam că o zi poate să fie bună, chiar dacă n-am fost la repetiții sau n-am avut spectacol. Nu mai știam să mă bucur. Așadar. Ai 25 de ani, unde tot fugi?

Toată viața mea am citit și pentru că lectura e indispensabilă în viața mea și nu se constituie ca un efort, nu-l cuantific în ceea ce se cheamă productivitate, și totuși, cum se face că-ntr-un secol al atâtor lucruri care inhibă pasiunea pentru lectură cu o nesăbuință infinită, să nu mă bucur de pasiunea mea care e atât de la îndemâna tuturor și totuși atât de nelaîndemâna tuturor? Mă gândesc de multe ori că citesc cărți într-un mod greșit, le înghit pe nemestecate, astfel încât, în procesul de îngurgitare pierd nuanțe, detalii, amănunte, nume, întâmplări și uneori mă trezesc incapabilă să reproduc subiectul uneia dintre cărțile citite. Mă gândesc că mi se depozitează lecturile în stomac. Stomacul meu nu știe să citească, dar stomacul meu se întoarce pe dos la tot ce-i rău, greșit și strâmb. Mă gândesc că toate cărțile citite sunt depozitate în lada cu plăpumi a ființei mele: trebuie să bag pumnul adânc și să scotocesc zile-nșir informații concrete. Și totuși, stomacul meu burdușit de litere, fraze, idei, bune, proaste, mediocre, e cel mai bun dispozitiv care mă ghidează pe toate bordurile vieții, cât să nu-mi scrântesc toate gleznele lumii. Numai pentru atât și tot merită bifată categoria productivitate, chiar și numai după douăzeci de pagini citite.

Toată viața mea de după învățarea alfabetului, am scris: compuneri, jurnal, scrisori, piese de teatru în școala generală, bilete de dragoste, post-it-uri pe frigider. Am scris când n-am mai putut să-mi arcuiesc limba în idei coerente. Am scris când n-am mai putut să iubesc. Am scris când n-am mai știut să mă explic. Am scris ca să-mi ascund ochii pe după litere. Am scris ca să nu-mi permit luxul uitării, ca să nu-mi lâncezească imaginația, ca să-mi aduc aminte că atunci când se termină actoria, îmi rămâne o pagină albă, goală, care așteaptă să fie umplută. Prea rar am scris pentru mine, prea des am scris pentru alții. Pentru ca alții să citească. Dar prea des am ajuns după ani de zile să mă recitesc și să-mi fac singură un raport al creșterii mele de la A venit toamna, un covor multicolor învelește pământul, până la ce scriu acum. Mă-nvârt în cuvinte suficiente sau mai puțin suficiente ca-ntr-o horă în care amețesc. Dar de fiecare dată, precum un acordeon, mă întind până nu mai pot și mă strâng la loc.

Nu toată viața mea am alergat. A fost necesar un bulgăre de senzații urâte care să mi se depună pe ficați, cât să-nțeleg că: se ia, întâi, un kilogram de furie și se pune în zece kilometri alergați. Alergi, alergi, alergi până când simți iar că ți se deșurubează genunchii, dar ceva în creier, printre dopamină și serotonină, ceva se înșurubează la loc. Și de la un punct încolo, nu mai poți să te oprești. Curg șiroaie de pe frunte și ies mii de toxine pe care le intuiești, știi ce sunt: e kilogramul de furie care-ți iese prin pori și dintr-o dată, se face liniște. Se face calm. Se face că îți dai seama că ai 25 de ani și înțelegi că uneori alergarea e mai mult decât ce-ai făcut până acum. Că poți s-alergi în sute și mii și milioane de direcții. Că lucrurile, proiectele, nopțile nedormite, zilele full, experiențele, oamenii, au nevoie să se decanteze. Că timpul are nevoie de-un timp al lui.