Azi noapte i-am scris mamei c-am ajuns acasă

Toată casa miroase a fixativ și a parfum. Televizorul re-re-re-redifuzează la infinit aceeași mare știre pe care nu dau doi bani, cum că Elon Musk și Angelina Jolie vin la Bran, așa și?, nu-i ca și cum dorm mai bine la noapte. Yoda mi-a agățat cu ghearele costumul de Halloween și sunt la doi centimetri să fac o criză. Alex și-a pus costumul de Batman. Mă uit la el c-un fel de poftă deșucheată. Fumez o țigară pe bufetul de la bucătărie, pe care au mai rămas urme de la salata orientală trimisă de maică-mea ieri. Dac-am mai avea timp, l-aș trage și l-aș săruta și poate că sărutul s-ar face atât de lung, încât am sfârși în plapumă, adormiți. Mi-e teribil de târșă să merg la petreceri. Nu-mi place să dansez și ferească-mă sfântul de small talk.

Sunt îmbrăcată-n anii '80, - tu cine ești?, - ă, sunt doar anii '80, - a, atât, a, ok. e pizda mă-sii, - sunt Lorette, din PaperMoon, dacă trebuie musai să fiu cineva, inventez, mint cu nerușinare. Unii dintre ei îmi spun că n-au văzut filmul și atunci mi se face milă și le spun c-am mințit, că sunt pur și simplu anii '80, (că mi-am comandat costumul ăsta de pe fundelia cu gândul c-o să-l mai port și cu alte ocazii, altfel de ce să plătesc 300 de lei pe un costum de Halloween, nu-i ca și cum mă dau banii afară din casă), și-n fine, unii dau deștept din cap. E, soiu' ăsta de oameni mă sperie. De ce pizda mă-tii dai din cap?, îmi vine să zic. Ce știi tu cine e Lorette din PaperMoon, mă, sfrijitule, că Lorette din PaperMoon nu există, dar nu, suntem toți ai dracului de deștepți, toți știm de toate și niciodată nu greșim. Totul e calculat, toți am citit Kirkegaard și ne uităm numai la filme de pe MUBI și mâncam numai struț îmbuibat în leuștean. Avem doctorate în păreristică și limbaj brodat cu dantelă. Uneori îmi scapă câte-un pula mea pe gură. Ce dracului vă zgâiți la mine ca la un OZN? În cap îmi răsună nu-i stă bine unei domnișoare. Să facă aia și ailaltă și tot așa. Mă, da' nu vreți voi să mă lăsați în pace? Că dacă nu mi-aș fi crescut o pereche de cohonesuri în secolu' douășunu nu cre-că mă descurcam cu domnișorismul meu.

Vorbesc în cap întruna pentru că anxietatea îmi pișcă limba și creierul. Uneori simt că interacțiunea cu oamenii mă sufocă, mă strânge de gât cu două mâini de uriaș care n-are milă. Vrei extasy?, mă-ntreabă cineva la ureche. Ce să vreau?, extasy, mi se repetă, încetișor, suav, pe tonul ilegalității, - aaaa, extasy, nu iau droguri, merci, zic în gura mare, ca o toantă tâmpită și mă rog să-mi aducă cineva o lopată, să mă-ngrop, să nu trebuiască să mai deschid gura asta mare, hăul ăsta de gafe pe care nu pot să le pitesc în cavitatea bucală, să mă dau pe mut sau să scot ceva inteligent pe gură.

Îmi aprind o țigară. Compulsiv. Jur că m-aș lăsa, mâine aș lăsa țigările și alcoolul dacă aș ști ce să fac cu mâinile. Cu ce să umplu timpul care mă presează când știu că sunt privită. Despre ce-aș vorbi cu alți oameni fără să mă sprijin în țigară ca un bătrânel într-un baston, ca un licean înfierbântat în cârje, în fine. M-ajuți să fac pipi?, mă-ntreabă Alex, al cărui costum e plin de arici care trebuie dezlipiți și prinși la loc. Ne îngrămădim într-o toaletă cu pereți negri, ne pupăm scurt și eu mă hlizesc cu aceeași drăgălășenie ca acu trei ani și jumătate când l-am cunoscut, el se pișă, Batmanul meu se pișă și mă gândesc ce-i și cu intimitatea asta între doi oameni, când îl cunoști ca-n palmă, îi știi pipi-ul pe de rost. Stai să fac și io, aoleu, stai că am și dresuri pe dedesubt, să nu-ngheț la ovare că de la o vârstă-n colo, când pleci din club cu același bărbat în fiecare seară, îți oblojești ovarele și-n genere sănătatea, în detrimentul unei sexoșenii de care, oricum, eu n-am fost niciodată capabilă. Te iubesc, îmi spune că mă iubește și el și mă pupă pe frunte. Cre-că uneori e mai îndrăgostit de mine ca-n prima zi.

Totul se-ntâmplă în capul meu. Mă relaxez. Mă uit în oglindă și sunt chiar drăguță. Lorette din PaperMoon, mă bușește râsul. Mai dansez un pic, mai schimb trei vorbe anemice cu câțiva oameni și mă gândesc să plec acasă. Respiră, îmi zic, respiră. Oamenii sunt atât de preocupați de ei înșiși că n-au timp să-ți scormonească-n ochi panica. Respiră, zâmbește, dansează, relaxează-te. Mușchii de piatră se-nmoaie și corpul meu învață să-și folosească ambii plămâni ca să respire. Aaanxietate. Urăsc atât de mult cuvântul ăsta.

Bucureștiul e încă aglomerat. Pare că tot ce ne vine de la americani, transformăm într-un mare secondhand. Și halouinu ăsta, parcă. În ultimul timp, gândul că am la cine să mă întorc seara acasă, îmi picură-n suflet ca un balsam. Nu-i liniște mai mare decât liniștea nopților în doi. Ajungem acasă. Îmi dau jos cu mișcări împleticite costumul. Sunt doar anii '80, dar aparent niciodată nu-i suficient să fii doar ceva. Atunci sunt Lorette din PaperMoon. Dar eu chiar sunt doar anii '80... Aia e, cine ce treabă are cu mine?

Am ajuns acasă, mami. Și dintr-o dată mă pălește neuitarea. Gândul pe care l-am ocolit toată ziua cu iscusința unui șofer care se pricepe la slalomuri. C-acu șapte ani, zeci de oameni n-au mai apucat să scrie: Am ajuns acasă, mami. Nu s-a schimbat nimic de-atunci. Mă uit pe fotografiile de-azi noapte. Uite, Alex, am făcut riduri!, s-au schimbat câteva lucruri. Mușchii s-au transformat în oase, durerea-n dor, plânsul în pietre. Mă bucur de fiecare rid de pe față, cresc și poate că-ntr-o zi o să îmbătrânesc. Mai bine-așa. S-apuci să-ți numeri ridurile și șanțurile din cearcăne, decât să rostești la infinit ce păcat, ce mare păcat. Și să privești inert, cu ochii-n gol, știind că n-ai ce să mai schimbi. Și în niciun caz, n-ai ce să mai aduci înapoi. Aseară i-am scris mamei c-am ajuns acasă.

30 octombrie 2015, veșnică pomenire.