Parenting în anii 2000: mama și tata mi-au cumpărat două perechi de aripi și m-au trimis să zbor

- 0,9 printr-un orificiu scofâlcit și mișcător, acoperit de un material înflorat și subțire, pe-o canapea la fel ca toate canapelele anilor '90, văd un bărbat pe la treizeci și doi de ani care citește Shogun. Dintr-un casetofon mare și gri, se-aud acorduri de muzică clasică. Miroase a piure și a șnițele. Un ghemotoc înalt cât buricul mamei, cu păr blond și creț, ochi negri și gropițe, își tot înfige degetele în obrajii mei. E curioasă. E soră-mea, care habar n-are că-n scurt timp va învăța să-și curme copilăria și să cumpere pamperși. Mama își dă rochița-nflorată jos ș-apoi sutienul care-mpuținează respirația sânilor frumoși. Are douăzeci și opt de ani, un bărbat care-o iubește și un copil mai deștept decât toți copiii. Ne băgăm amândouă-n cadă. Mama mă mângâie. Mă strigă pe toate numele de băieți și eu mă hlizesc încetișor. N-am puță, mami, oricât ți-ai dori asta. Între nașterea mea și lume, stă iubirea părinților mei. În burta mamei, la amiază, mi se face dor de tata. El citește Shogun. Pe canapea. În tractor. În cizme de cauciuc. Tata iubește pe mama și asta e tot ce am nevoie să știu.

1, mama miroase a plâns. Cred că sunt un copil cu probleme, altfel nu-nțeleg de ce dormim într-un pat de spital o dată la două zile, și nu acasă la noi, unde tot timpul e plin de familie. Mătuși, bunici, unchi, verișori de-a șaptea spiță, vecini, nași, și-așa mai departe. Tataia miroase a bomboane mentolate, bucătăria miroase a fum de țigară. Azi soră-mea m-a uitat în rotobil și mi-a căzut capul. Buzele oamenilor din jurul meu se mișcă întruna și nu-nțeleg de ce buzele mele rămân lipite. Ma-ma. Mi s-au dezlipit cuvintele în cel mai suav cuvânt. Ma-ma. Oare mama intuiește teiubescul din cele două silabe sfrijite ca mine? Oare mama-nțelege că-i spun nupânge,mami? Ta-ta am să spun mai târziu. Și nu pentru că-l iubesc mai puțin, ci pentru c-anticipez felul în care, de-acum și până la sfârșit, o să ne drămuim declarațiile de dragoste. Uneori, când am febră și mama cade lată de oboseală, tata vine tiptil și-mi deșurubează sufletul. Îl peticește cu cărămizi și-mi dă din forța lui.

2, azi noapte au venit lăutarii la noi acasă. Tamango avea lipită de frunte o bancnotă pe care i-a pus-o vărul Adelin. O simt pe mama cum se foiește a nervi. Are părul portocaliu, ochi sprinteni, suflet blând și uneori, doar uneori, limba ascuțită. Cred că se ciondănește cu tata care duhnește a șpriț și a afaceri cu încheiate cu brio. Dac-aș ști să vorbesc, i-aș spune maică-mii să nu se supere, eu cel mai bine dorm cu zgomotul aspiratorului și pe romanțe cântate de Tamango. Tata o sărută pe mama și eu înțeleg până la finalul vieții că și când se ceartă, mama cu tata se iubesc. Și asta e tot ce am nevoie să știu.

3, tata a pierdut ferma. E Crăciunul. Cum se poate ca tata meu să piardă vreodată ceva? Mi se prăbușește lumea în capul mic și bleg care merge la grădiniță de numai câteva luni. Soră-mea are opt ani și tocmai s-a întors de la școală. E îmbrăcată în uniforma albastră cu pătrățele. Își rostogolește colțurile rochiței compulsiv. Nu-nțelege nici ea prea multe, dar oricum înțelege mai multe decât mine. Eu beau lapte și îl privesc pe tata. Îi ghicesc forța de-a o lua mereu de la capăt și mă rog să-l moștenesc. Adormim toți patru pe canapeaua din sufragerie. Pe ProTv e Singur acasă. Râdem și poștim o ciocolată Poiana cu alune. O să fie bine, și asta e tot ce am nevoie să simt. În câteva luni, tata cumpără nu știu câți măgari și mie-mi plac măgărușii.

4, mama îmi prinde de brațe două aripioare și mă dă-n brațe lui taică-miu care m-aruncă în Dunăre. Taaaaati! Tati! Tati! Dă din mâini, îmi spune răzând. Știu că niciodată nu m-ar lăsa să mă scufund, dar totuși, de ce e atât de brutal când mă-nvață supraviețuirea? Înghit apă până când, de nevoie, dau din mâini. (Îmi întind memoria ca pe-un elastic, 23, doișpe noaptea, București, fac accident cu mașina. Tata e ultimul om pe care l-aș suna. Nu știu cum se face că fix în noaptea asta de august în care se-ntâmplă să bușesc mașina, nu-i nimeni în București care să m-ajute. Conduc de patru luni. Îl sun pe tata, după ce-mi adun tot curajul și printre spasme, muci și panică, reușește să descifreze ce s-a întâmplat. Descurcă-te, și-mi închide telefonul. Cum și-n câte feluri să-i amintesc că sunt o fată de douăștrei de ani care a blocat o ditamai intersecția?, și futu-i mama mă-sii, tata, jur că mă descurc, mereu m-am descurcat, dar nu-mi face asta acum, nu în noaptea asta, te rog. Totuși, plânsul mi se oprește. Oricât de mult aș vrea să mă victimizez, n-am timp. Fac pe dracu-n patru și mă descurc. Când platforma-mi parchează mașina în fața blocului, o skoda îmi face flash-uri. Sunt mama și tata care-au venit de la trei sute de kilometri să mă culeagă dintr-un București care-mi zgârie pielea. Dă din coate, îmi spune tata, răzând că mă vede-ntreagă. Dau din coate pentru că știu că dacă mi se termină coatele, mama și tata mi le împrumută pe-ale lor.)

5, e competiția de final de grupa mare la grădiniță. Dacă reușesc să câștig, primesc un peștișor portocaliu cu rotiță, cu care mama o să mă lase să fac baie în cadă diseară. Știu că pot să bat pe aproape oricine la alergat, în afară de Ancuța, care deși are picioare mai scurte decât mine, e foarte agilă. La linia de start, mă uit numai la Ancuța și la adidașii ei scumpi cumpărați de maică-sa care lucrează la banca din centrul orașului. Tatăl ei e polițist, al meu e fermier. Nu știu ce înseamnă asta, dar mi se pare că eu sunt în dezavantaj. Sunt în stare să mă iau la întrecere cu norii, atât de mult îmi doresc să câștig ceva, orice, nu contează. Fur startul înainte ca doamna educatoare să fi terminat de spus start - singura meteahnă de care, oricât încerc chiar și-n momentul prezent al vieții mele, nu reușesc să scap: trișatul. Educatoarele-mi îngăduie comportamentul sub pretextul că-i o joacă de copii. Pentru mine, orice joc e calificarea la Olimpiadă. Cu toată strofocarea mea, Ancuța câștigă și eu ies pe locul doi. Ca pedeapsă, o calc pe adidașii ei frumoși, după ce mă asigur că nu se uită nimeni la noi. Dar mama mă vede și-mi spune că orice-am să câștig în viața asta prin trișat, o să mi se fărâmițeze printre degete, ca o bucurie de care n-ai apucat să te bucuri. De ce mama și tata vorbesc cu mine folosind cuvinte complicate, ca și cum sunt capabilă să-nțeleg? Eu doar voiam nenorocitul ăla de peștișor cu rotiță.

6, n-am voie să mă tăvălesc prin magazine, să mint sau să-ntârzii fără s-anunț. Cu toate astea, eu de ce dracului nu primesc păpuși Barbie, ci hărți și stilouri și cărți? Nu-mi dau seama dacă suntem bogați sau săraci. Nu-mi lipsește nimic, și totuși, de ce nu primesc bebei scumpi de la Noriel? De ce n-am televizor în dormitor? De ce la doar șase ani trebuie să-nvăț într-un ritm atât de alert importanța muncii, valoarea banilor și bunul simț în toate formele lui? Dana are o tonă de păpuși care fac pipi printr-un orificiu din plastic, dar Dana nu poa-să iasă la joacă dacă n-a mâncat tot din farfurie. Pe mine mama, cea mai hipioată-conservatoare, aproape că mă uită pe terenul de fotbal și niciodată nu mi-a dat palme peste ceafă c-am pătat tricourile albe de noroi. Pentru că mama și tata îmi pun în fiecare zi în spinare o pereche de aripi de care-mi spun să am grijă. Dacă le rup sau le calc în picioare, o să rămân beteagă de libertate. Învăț, cu greu, că libertatea se câștigă prin încredere și se pierde la cel mai mic gest strâmb. Îmi privesc aripile și zbor fără frică. Niciun fulg nu-i rupt.

7, mama-și desprinde un sorț imaginar și scutură palmele. Tata își decojește coatele de coji imaginare și mă lasă-n fața școlii. M-a adus cu dacia-papucul lui roșu și jegărit, carlinga aia a împuțit toată școala a oaie. Tata are un casetofon portabil în mașină și dă la maxim muzica. Deep Purple. Hai, mă, tati, dă muzica aia mai încet... Maică-mea poartă o jachetă de piele și ochelari. Își aprind amândoi o țigară și merg să mănânce o ciorbă la singurul restaurant din oraș. Doamne, de ce tre-să dureze încă cinșpe ani până să-nțeleg că am cei mai mișto părinți din lume? Soră-mea e deja clasa a cincea și nu prea mă bagă-n seamă, deși e prima mea zi de școală. Prima zi de școală în care: un băiat îmi trage un șut în fund. Îl strâng de gulerul uniformei și-i spun că dacă vreodată mai face asta, o să fie nasol rău. Nu-l pârăsc. Dar înțeleg că trebuie să-mi rostogolesc cei 7 ani de-acasă în decizii pe care trebuie să le iau rapid. Sunt ceea ce sunt pentru că mama e mama și tata e tata.

Mama și tata îmi pun lumea pe-un platou imens și-mi spun servește-te. M-avertizează că lumea e multă și dulceagă și amăruie și plină de ispite, așa că trebuie să-nvăț singură ce-mi priește și ce nu. Uneori îmi sparg capul și-mi cresc cucuie, iar mama și tata râd. M-ar fi putut avertiza și poate c-o fac, dar auzul meu nu-i aude, uneori. Și de-aia toți pereții sunt plini de capul meu care are nevoie să se julească singur până să-nțeleagă ce are de înțeles. Futu-i, doare, mama, să știi că mă doare. Așa te faci mare. Și chiar mă fac mare. Și cucuiele chiar se fac mici. Doar mama și tata rămân infiniți înăuntrul meu. Mi se-ascund în ochi, pe după firele de păr, în spatele unor decizii sau uneori, într-o voce firavă care-mi răsună-n cap. Mama și tata îmi dau drumul mâinii, ca să se țină ei de mână. Și asta e tot ce am nevoie să știu ca să mă descurc când, uneori, n-am niciun chef să mă descurc de una singură. Că mama și tata se țin de mână.