Păpuşa rusească sau Barbie?

Comunitatea are o dublă natură – spirituală şi materială –, fiind definită de un sistem de valori (care-i conferă coerenţă) şi de teritoriul (cu limite ferme) pe care îl populează. Păstrătorul valorilor morale este liderul spiritual, responsabil şi de respectarea lor; alături de acesta se află autoritatea civilă desemnată să se îngrijească, dintr-un alt punct de vedere, de buna funcţionare a societăţii. Sub acest aspect, se poate vorbi despre o oarecare „omogenitate”: toţi membrii comunităţii, indiferent de starea lor, respectă aceleaşi valori morale şi sînt chemaţi să se supună aceloraşi legi civile. Acestea sînt reperele comunităţii, sînt regulile capabile să asigure stabilitatea; în absenţa lor (sau a unui singur reper) nu se poate vorbi despre un spaţiu ordonat. Dacă o comunitate rămîne „într-un singur picior”, echilibrul ei devine delicat. Atunci, apare tentaţia acoperirii laturii morale cu ajutorul legilor civile – nişte proteze. Aceasta încarcă şi complică teribil sistemul judiciar iar rezultatele sînt nemulţumitoare.

Într-un serial de televiziune, locaţia principală este o secţie de poliţie amenajată într-o biserică dezafectată. Nu ştim exact ce „mesaj” au vrut să transmită producătorii (sau cei care au avut această idee). Putem observa, însă, că această asociere ilustrează limpede tendinţa autorităţii civile de a-şi extinde atribuţiile. Dar după cum merg lucrurile pe acolo (sau după ce ne arată filmul), acţiunea nu pare să fie un succes; nu mai punem la socoteală faptul că „fărădelegea” nu domneşte doar în afara secţiei de poliţie (aşa, cel puţin, arată serialul...).

Pe suprafaţa comunităţii par să apară şi altfel de „omogenităţi”: breslele. Doar că breasla nu este o subdiviziune a comunităţii (cum este familia), nefiind guvernată de un sistem de valori morale (ci, cel mult, de un cod de conduită profesională) şi nici nu ocupă un teritoriu clar definit (decît din întîmplare). Valorile spirituale sînt cele ale comunităţii din care face parte iar legile civile sînt cele respectate de toţi cetăţenii.

Există diferenţe clare între structura unei societăţi tradiţionale şi cea a unei societăţi moderne. Acestea sînt regăsite repede şi în diferenţele dintre arhitectura modernă şi celelalte epoci.

Într-o schemă a unei societăţi tradiţionale, vom găsi indivizii grupaţi în nişte „celule” numite familii; mai multe familii compuneau o „celulă” (mai mare) numită comunitate; la rîndul lor, comunităţile intrau în componenţa unei „celule” şi mai mari – o unitate administrativă; urmau, eventual, celule tot mai mari. Prima limită a unui individ era anvelopa celulei familiei sale. Apropiată era şi limita comunităţii. Şi aici se cam oprea ceea ce-l interesa. Capul unei familii purta grija alor lui şi îi reprezenta în cadrul comunităţii, urmărind interesele familiei sale. Dincolo de „pereţii” comunităţii se petreceau evenimente care nu-l mai priveau direct; oricum, funcţiona un lider (reprezentant) al comunităţii care, alături de alţi conducători de comunităţi, vegheau la bunul mers al acelor treburi.

Acest desen nu s-a putut păstra în lumea modernă. Mai întîi, coeziunea între membrii unei familii a slăbit serios. Ei petreceau tot mai puţin timp împreună iar atenţia le era atrasă (fiecăruia în parte) în afara „celulei”. Familia n-a mai fost o structură în care piesele ce o compuneau aveau un rol bine definit. Acum, fiecare parte a ei face ce poate, îndeplinind (la nevoie) aproape orice funcţiune. Într-un organism, orice organ are atribuţii precise; în „organismul modern”, plămînii ar putea să încerce să preia funcţiile ficatului, atunci cînd acesta e plecat la fabrică; nu mai punem la socoteală şi emanciparea glandelor care se cred interşanjabile sau vor să fie promovate ca inimi. Economia modernă a fărîmiţat familia.

Nici în anvelopa comunităţii nu stau lucrurile mai bine. Şi legăturile dintre familii au slăbit. La această stare a contribuit şi „mobilitatea” familiilor. Practic, comunităţile nu mai apucă să se închege.

Cum membranele care protejează două rînduri de celule sînt compromise, un individ se trezeşte rătăcind într-un sac enorm, bîntuit de probleme care nu-l privesc. Pentru un om, orizontul comunităţii era suficient. Omul modern se raportează direct la un hău supra-comunitar, lipsit de sprijinul familiei şi de cel al comunităţi. Lipsuri care-l vulnerabilizează.

Modelul de organizare a societăţii (în fapt, o proiecţie a ordinii universale) este figurat şi de cunoscutele „păpuşi ruseşti” – o „păpuşă” are în ea o altă „păpuşă” mai mică, în interiorul căreia se află o „păpuşă” şi mai mică, şi aşa mai departe. Astfel, avem mai multe „păpuşi-indivizi” într-o „păpuşă-familie”, mai multe „păpuşi-familii” într-o „păpuşă-comunitate”, mai multe „păpuşi-comunităţi” într-o „păpuşă-alianţă”... şi tot aşa.