Bate lemnul cît e cald!

Gîndirea este de două feluri: simbolică şi discursivă. Soiurile acestea de gîndire sînt numite şi în alte feluri. Aşa le-a zis Mircea Eliade şi nu văd de ce nu le-am spune la fel. Mai mult, sesizînd declinul gîndirii simbolice în lumea modernă, Eliade a ţinut sa pună lucrurile la punct: “Gîndirea simbolică nu e apanajul exclusiv al copilului, al poetului sau al dezechilibratului; ea e consubstanţială fiinţei umane: precede limbajul şi gîndirea discursivă.” (Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, p.15, Ed. Humanitas, Bucureşti 1994)

Cercetătorii din lumea medicală au şi stabilit atît sediul gîndirii simbolice, cît şi sediul gîndirii discursive. După ei fiecare emisferă a creierului este alocată unui fel de a gîndi. Pentru prizonierii gîndirii discursive, aceste descoperiri ştiinţifice sînt foarte importante. Ceilalţi (probabil) nu se arată teribil de impresionaţi de faptul că se bănuieşte ce parte a capului le e mai vioaie.

Oricum, arta este un produs al gîndirii simbolice. Receptarea mesajului artistic e posibilă doar în cazul în care este utilizată tot gîndirea simbolică. Altfel, e linişte. Necazul lumii moderne e că încearcă să recepţioneze arta cu ajutorul gîndirii logice. Şi mulţi cred că se poate. Şi mulţi cred că se poate face şi artă utilizînd gîndirea discursivă. „Arta conceptuală” este doar un exemplu. Se poate urmări cîte persoane antrenate o viaţă întreagă să-şi fructifice gîndirea discursivă se avîntă inopinat în practicarea artei, crezîndu-se dramaturgi, scriitori, arhitecţi şi ce mai „vrea muşchii lor”. Unii, mai modeşti, se pretind doar „oameni de cultură”, convinşi fiind că o memoria bună şi o cantitate considerabilă de lecturi le asigură acest statut onorabil, chiar dacă sînt total străini de gîndirea simbolică. Oricum, deviza după care acţionează aceştia e: „DACĂ NU (TE) PRICEPI, ABUREŞTE-I”. Dar să nu fim nedrepţi; sînt şi posesori de (multe) diplome în domeniul „umanistic” care nu au aflat (şi nici nu înţeleg) ce fel de gîndire le este trebuincioasă.

Gîndirea discursivă are un instrumentar diferit de cel al gîndirii simbolice. Cum trusa de scule a fierarului este diferită de cea a tîmplarului. Pare uşor de priceput că pentru prelucrarea unei bare din fier nu se foloseşte rindeaua; cum nici pentru a face scînduri dintr-un buştean nu se folosesc barosul şi nicovala. Este la mintea cocoşului. Şi totuşi, uneltele gîndirii discursive sînt vîrîte cu forţa în analiza artei; şi făptuitorii se miră că nu iese nimic. Concluzia lor vine imediat: nu este nimic de capul unei lucrări, atîta timp cît pe aparatele gîndirii discursive nu se înregistrează nimic. Sau se apucă să bată cîmpii, într-un delir verbal. Este normal ca aparatele gîndirii discursive să fie surde la orice operă de artă. Arta emite pe alte frecvenţe. Utilizarea gîndirii discursive nu este un handicap (în sine). Dar nu are ce căuta în artă.

Posesorii gîndirii logice nu vor înţelege că nu au ce căuta prin apropierea artei, nepricepînd că nu dispun de aparatul necesar recetării mesajului. În schimb, vor umple mulţi metri de rafturi cu „studii” inutile, pline cu citate din alţi nelămuriţi. Partea rea este că aceste personaje fac valuri în public, cerşind dizgraţios admiraţie. Şi în acest peisaj, vom mai auzi (de la „oameni de cultură” plini de titluri, diplome şi ruperi în figuri intelectuale) îndemnul preţios „BATE LEMNUL CÎT E CALD”.