Cyberspace ca heterotopie

"Am fost imediat captivată de o lume unde eşti ceea ce scrii - nu cum arăţi."
(Maia Szalavitz)
Noile tehnologii ale comunicării continuă mai departe punerea în criză a relaţiei dintre Locul public şi Spaţiul privat, prin a redefini în proces şi semnificaţia fiecăruia dintre cei doi termeni în parte. După aproape opt ani de folosire intensivă a computerelor şi, ulterior, prin intermediul lor, a internetului, cred că principala revoluţie pe care aceste instrumente ale comunicării au produs-o este redefinirea noţiunilor de spaţiu public şi de spaţiu privat, mai cu seamă în sensul pulverizării alegoriilor spaţiale (şi, pe cale de consecinţă, arhitecturale) asociate în mod tradiţional cu acestea.

Comunicarea virtuală pe cyberspace (un termen generat de literatura SF care, iată, şi-a găsit o întrupare în non-ficţională - evit termenul de "real") a ajuns la un nivel de sofisticare tehnologică de neimaginat un deceniu în urmă. Internetul a dedramatizat importanţa localizării topografice a celui de la capătul unui terminal. La început, Internetul a pornit de la "locuri" (grupuri de computere interconectate, ale unei universităţi, ale unui institut de cercetări sau ale unei baze militare); acestea au fost apoi puse "în vecinătate", în legătură unele cu altele, pentru a se favoriza schimbul de date. Extins fulgerător la începutul anilor nouăzeci, Internetul este acum o reţea "neuronală" acoperind acum aproape întreaga planetă. Cum am urmărit şi dezvoltarea internetului în România (care, precum pruncii, a repetat ontogeneza), mi s-a părut a fi vizibilă această trecere de la capete de reţea - foarte asemănătoarea cu ideea de gară terminus - care aveau teritorialitate (Politehnică, SFOS, Guvern) la interconectarea tuturor acestor noduri de reţele şi la includerea lor în păienjenişul rizomatic care este The Net; ca în teoria sistemelor, reţeaua este cu mult mai mult decât suma computerelor, memoriilor puse în legătură fiecare cu fiecare. Acest ce surplus, este cel care într-un fel animă (aş zice, chiar în sens jungian) Internetul şi este fiinţa acestui cyberspace. Realitatea virtuală (cu sigla consacrată VR, pe care o voi folosi mai departe în text) a pornit tot din domeniul cyberspace, dar, spre deosebire de internet, este independentă de reţea, putând fi generată şi localizată aşadar pe un singur computer. Ea înfiinţează un spaţiu ficţional, în care sunt amplasate obiecte, fiinţe - la rândul lor generate de computer. VR a fost la început propulsată de programele de jocuri pe calculator, care şi-au creat o ambianţă, un decor al "aventurii", dar şi de programele de grafică şi cele de computer aided design (CAD), în măsură să genereze şi să animeze machete de clădiri, să simuleze procese tehnologice şi să analizeze efecte imprevizibile ale acestor simulări (studii de impact sau aerodinamică în industria auto, comportament în medii ostile sau la cutremur etc.). VR a devenit imediat un personaj al întregii industrii de divertisment americane: au apărut deja filme în care actori ficţionali joacă "împreună" cu cei reali; în care actori decedaţi sunt recreaţi în VR şi "interpretează" noi roluri; sau module de VR în care tu însuţi te poţi insera "în" film şi "interpreta" roluri.


Topos

Voi porni întreaga discuţie de la utilizatorul singur către cyberspace şi VR. Primul pas: îmi deschid computerul şi accesez site-ul (de remarcat nostalgia spaţială a numelui, care încă mai asociază un loc, fie şi doar lingvistic, acestui "undeva" indecidabil) unde am poşta electronică sau unde găsesc informaţiile sau link-urile necesare. Se mai practică încă adresa electronică situată pe server-ul de la "locul de muncă", ceea ce păstrează în limitele inteligibilului lucrurile. Serverul "tău" îşi oferă serviciile prietenos, deVReme ce tu eşti deja "înlăuntrul" lui, ca într-un spaţiu privat, ocrotit de jur împrejur de "rechinii" care pândesc părţile neprotejate ale "localităţii" unde te afli şi de unde navighezi ca într-un batiscaf, legat permanent şi ombilical de adresa de "acasă". "Unde se află mesajul trimis, dacă eu închid computerul iar destinatarul nu-l are deschis?", a sunat întrebarea plină de bun simţ a unui distins profesor român, căruia, amândoi aflaţi în străinătate şi dependenţi de "acasa" altora, unde, fiind doar musafiri toleraţi şi dorind să ne desprindem de ea, îi deschideam un cont de email gratuit pe Hotmail.com.

De fapt, întrebarea - legitimă - a profesorului este întemeiată pe aceea străveche propoziţie a filosofului Archytas din Tarentum, aşa cum o transmite Simplicius: tot ceea ce este e undeva (într-un loc). Este o afirmaţie care instituie continuitate între, pe de o parte, chora platonică (pre-spaţiu, mumă, doică, severă separatoare în lumea ideilor) şi Dasein ("acolo-firea" heideggeriană), pe de altă parte. De altfel, această existenţă undeva este deja explicit menţionată în Timaios. Astfel, spusele lui Archytas trebuie citite ca o recapitulare sintetică a definiţiei locului dată de Platon: "[Locul] este de bună seamă cel pe care îl vedem ca într-un vis atunci când spunem că tot ceea ce există trebuie neapărat să se afle într-un anume loc şi să ocupe un anume spaţiu, căci ceea ce nu este nici undeva pe pământ, nici undeva prin cer nu e nimic" (52b). Afirmaţia lui Archytas era însă mult mai complexă; o citez în traducerea engleză în care am găsit-o: "all existing things are either in place or not without place".

Istoria filosofiei, mai ales a filosofiei spaţiului, a reţinut pentru două milenii doar prima parte a afirmaţiei: cea care, aşa cum spuneam, este inteligibilă pentru că poate fi imaginată (adică vizualizată: orice astfel de imaginare îşi creează propriul spaţiu, sau împrumută din "recuzita" unuia existent). Aşadar, unde se află mesajele noastre de poştă electronică, unde sunt adresele şi site-urile noastre în cyberspace? Voi lăsa în suspensie răspunsul la această întrebare deocamdată.


Traiectorie

Mult mai interesantă acum este cea de-a doua parte a afirmaţiei, cea care presupune de fapt obligativitatea de a exista a unei forme de spaţiu în care să fie localizate orice fel de lucruri, inclusiv cele care aparent sunt lipsite de o asemenea "aşezare". Este prezumţios să ne gândim că Archytas este un precursor al conceptului de spaţiu neted, deleuzian; cu toate acestea, spaţiul lis "rezolvă" aporia în care ne situează casa inconsistentă şi fără amplasament, din cyberspace. Acesta din urmă, ca şi internet-ul, este un teritoriu al rizomaticului şi al lis-ului, al nomadismului, al deteritorializării şi al situării pe traiectorie mai degrabă decât "undeva", "într-un loc" desemnat printr-un punct fix, stabil, de pe o "hartă".

Rizomatic pentru că legăturile dintre punctele sale sunt neierarhice şi relativ indiferente la nivelul de complexitate al punctului (cu alte cuvinte noţiuni precum "sus" şi "jos", instituite în spaţiul real de axa lui verticală, calitativă, nu sunt relevante nici măcar ca metafore ale complexităţii); rizomatic, de asemenea, pentru că întreruperea, dispariţia din reţea a unui fragment nu este esenţială pentru ansamblul care este, cum ar fi spus filosoful, cu centrul pretutindeni şi, deci, fără o (singură) ierarhie. Ierarhiile există doar la nivel molecular, ca diferenţă simplă, instituită între două puncte imediat învecinate, iar nu la nivel molar, al reţelei, ca diferenţă absolută între întreg şi parte, sau între o parte privilegiată (centru) şi celelalte. Această diferenţă moleculară este aşadar lipsită de "putere". "Puterea" se instituie doar prin mecanisme locale de excludere a accesului la o bază de date, aşadar ca protecţie (introvertire), iar nu ca agent activ, ca "opresor". "Bătăliile" sunt cu toatele situate la nivel molecular.

De asemenea, lis pentru că navigarea prin internet este indiferentă la relaţia de proximitate spaţială: "teleportarea" şi "saltul" catastrofic (aşadar căutări discontinue, ba chiar randomizate), sunt la fel de folosite ca şi "surfing-ul", navigarea din aproape în aproape după o logică liniară, continuă a căutării. Nu există aşadar mod privilegiat de a "călători", după cum nu există localizare privilegiată în reţea. Întrepătrunderea între public şi privat, pe care le-am descris aici ca fiind total diferite în comparaţie cu accepţiunile lor din spaţiul real, nu mai este una a localităţii, ci una filamentară. "Trasee" de svp traversează în toate direcţiile TVP. Privată este aşadar întreaga dinamică a transportului de informaţie din punctul A în punctul B, în raport cu întreg teritoriul internetului, iar nu doar un anume loc care să mai poată fi definit prin limitele sale de jur împrejur (de regulă edificate pentru a împiedica vizibilitatea spre înăuntru) şi, eventual, printr-un centru.

Dacă eşti însă plecat, călător sau chiar nomad, localitatea adresei de poştă electronică devine inconfortabilă. Multe servere locale se protejează atât de puternic împotriva "haiducilor", a hacker-ilor, încât adeseori preferă să nu îngăduie penetrarea nici de către "ai săi", aflaţi însă în afara lui. Cu alte cuvinte, părăsind spaţiul "privat" al localităţii, te vezi situat extra muros, aproape de o seamă cu cei care pândesc cetatea ta. Până la întoarcere, este mai bine pentru ea să nu încerci să-i forţezi şi tu, chiar dacă cu bune intenţii, porţile bine apărate, pentru că, îngăduindu-te pe tine, tot pe acolo se poate strecura şi un inamic, care, dinăuntru, îţi poate nimici "localitatea".

Care este soluţia la această problemă? O abandonare a geografiei locale a comunicării în favoarea dinamicii acesteia. "În lumea mobilă de astăzi, Reţeaua (the Net) poate furniza acel tip de comunitate care geografiei îi este uneori inaccesibil" (Szalavitz, 1999, 15). Treci la nivelul următor de complexitate şi îţi ridici o casă aşezată niciunde exact, pentru că este de fapt oriunde. O porţi cu tine, dar nu o "ai" propriu zis; oriunde VRei să te "aşezi", invoci formula şi ţi se deschide un portal prin care pătrunzi, VRemelnic, în adăpost. Nu este casa "ta", dar îţi oferă aceleaşi servicii; nu este un spaţiu intim, dar te protejează mai bine decât un "azil de noapte" şi, mai mult, îţi dă sentimentul apartenenţei la o nouă comunitate: a celor care, ca şi tine, navighează prin lume. În absenţa confortului de acasă (care, pentru a ţi se oferi, te obligă să rămâi locului), acesta este următorul loc bun de odihnă şi de acces în spaţiul virtual pe care îl poţi avea. Analogia cu un lanţ hotelier preferat indică o parte din adevăr, cu deosebirea că acest domiciliu temporar preferat nu este dependent de o aşezare, de un acolo obligatoriu. El este oriunde există o consolă şi o posibilă legătură la teritoriul virtual (cyberspace).

Ultimele programe de navigare pe Internet ne descriu forme încă mai radicale şi mai "deleuziene" de localizare la nivel molecular a spaţialităţii reţelei cibernetice. Un articol excepţional pe această temă "Here, There and Everywhere" este de găsit în The Economist 24 iunie 2000, pp. 115-18. Cele câteva programe descrise acolo sunt menite unui mod de căutare de date care, respectând natura rizomatică a cyberspace, îi foloseşte acest potenţial al lipsei de ierarhie interioară pentru a evita orice posibilă interferenţă (i.e. semn de putere) din partea unor localizări privilegiate în reţea (de pildă mari companii, cenzori etc.) care ar fi tentate să îşi folosească poziţia privilegiată pentru a controla accesul la sau distribuţia datelor pe care le posedă şi/sau transmit. Astfel, FreeNet, creaţia unui tânăr programator irlandez Ian Clarke, este construit pe un sistem de orientare în reţea de tip infraspaţial, "acela al unui călător într-o societate preistorică în care nu este guvern central şi nici hărţi; acest [călător] se bazează pe sfatul celor pe care îi întâlneşte [pe drum]. Întrebând pe cineva unde este un loc anume şi urmând acel sfat, călătorul trebuie să ajungă cumva mai aproape de unde vrea să ajungă. Repetând acest proces, el trebuie să ajungă în cele din urmă la destinaţia sa." (115-16).

Astfel, cererea de căutare ("călătorul") "întreabă" întâi nodurile de reţea care sunt cel mai "aproape" (termenul acesta nu are însă acoperire spaţială, ci lingvistică: cuvinte cheie, descrieri ale fişierului căutat etc.) ca descriere, apoi, dacă destinaţia îi este refuzată la acel nivel, se îndreaptă către localizarea creditată cu a doua şansă şi aşa mai departe, până la "destinaţie". Această călătorie între nivele de probabilitate a situării destinaţiei "garantează un înalt grad de anonimitate, făcând viaţa dificilă pentru cenzori" (116), devreme ce fiecare nod interogat nu cunoaşte decât pe cel "anterior" (aflat în amontele fluxului de informaţie) şi pe cel "posterior" (aflat în aval), în felul în care sunt organizate şi societăţile secrete: căderea unui "nod" nu periclitează întreaga organizaţie, ci doar (încă) două nivele intermediare ale structurii sale. Alte programe construite pe un mod similar de navigare moleculară, rizomatică, în cyberspace sunt Napster, care caută şi îţi furnizează fişiere în format mp3 (muzică în format digital) - ţinta companiilor care îi reproşează violarea legilor de copyright - şi Gnutella, un program "subversiv", care este vânat de către cei ce monopolizează distribuţia informaţiei în reţea. Construit cumva pe principiul scrisorilor Sf. Andrei, Gnutella pune în legătură în vederea căutării un număr de computere "învecinate", care răspund la întrebarea primă (oprind o copie a întrebării şi a răspunsului) dar o şi transmit mai departe, altor "vecinătăţi", iar acest proces se repetă (multiplică) de un număr dat de ori. În funcţie de numărul de repetări, numărul de răspunsuri/copii poate deveni însă monstruos de mare. Acest lucru face dificilă urmărirea şi pedepsirea celui care caută şi "sustrage" date din reţea, precum şi ştergerea urmelor. Dar, în acelaşi timp, creează pericolul pentru cel care caută să fie intoxicat cu informaţii false.

Aceste noi programe radicalizează aşadar lipsa de centralitate şi ierarhie spaţială a cyberspace şi, în acelaşi timp, disponibilitatea de a servi pentru libera circulaţie a informaţiei (i.e. caracterul de spaţiu democratic).

Încriptarea este cea care transformă cyberspace în spaţiu virtual privat. Cheia cu care pătrunzi dincolo de uşa blindată, în intimitatea "adresei tale" (ezit să o numesc deocamdată casă), este codul, parola. Este dreptul tău să ai încredere în cât de multă lume doreşti să îţi poată pătrunde în cubicul, dar cel mai sigur este să fii de fapt singur. Pentru aceasta, odată situat "înăuntru", îţi poţi negocia "vizibilitatea": apăsând bunăoară pe comanda Block sender, poţi fi sigur că mesajele asediatoare ale cuiva care te deranjează se vor lovi de opacitatea fortificaţiei tale; aceluia, aşadar, îi poţi refuza ospitalitatea comunicării. La limită - una absurdă deocamdată în internet, a cărui raţiune de a exista este tocmai comunicarea interpersonală şi inter-instituţională, din ce în ce mai posibilă în cyberspace şi VR - te poţi izola. Cyberspace îţi oferă - deocamdată doar ca oportunitate care va fi probabil atinsă rapid - ceea ce spaţiul fizic şi locuirea întreolaltă nu pot, decât prin opţiunea de a deveni pustnic: capacitatea de a te izola total de lume. Nu fără un oarecare risc, acela al însingurării: "Dacă nu eşti atent să te autolimitezi, contactele umane pot începe să ţi se pară înfricoşătoare - chiar şi convorbirile telefonice te pot înspăimânta" (Szalavitz, 1999, 15). De asemenea, aflat în cubicul, poţi adopta măşti pentru a te face "prezent", dar nu şi "vizibil". De regulă, site-urile care au chat rooms (recunosc în conceptul de chat room urma saloanelor franceze de odinioară, dar aproape derobate de eleganţa conversaţiei, chiar şi a celei mărunte, practicate acolo) te invită să adopţi un pen name sau un nickname, un pseudonim aşadar cu care devii personaj acolo; altele, mai sofisticate, îţi oferă oportunitatea de a adopta un personaj virtual (caricaturizat sau nu) care va fi "tu" pe durata evenimentului participării tale la discuţie. Acestui "tu" îi poţi atribui - în chip ventriloc aş zice - o voce, o gestică, chiar o dinamică corporală în raport cu "ei", dar şi cu spaţiul virtual al salonului.

Celor care preferă comunicarea prin Internet (aşa cum o face scriitoarea citată la începutul textului, sub cuvânt că important este "ce scrii" şi nu "cum arăţi"), viteza schimbării tehnologiilor s-ar putea să le aducă veşti proaste. World Wide Web este deja o realitate. Tendinţa de a comasa televiziunea, telefonia şi Internetul într-un Internet 2 anunţat deja în Statele Unite, va duce cu siguranţă, o face deja, la reapariţia vizualului ca element determinant al comunicării şi, o dată cu acesta, se va atenua dezechilibrul pe care absenţa inspecţiei vizuale îl instaurase în definiţiile referitoare la public şi privat în cyberspace şi VR. Videotelefonia, teleconferinţele, actorii şi speakers tv virtuali sunt deja o prezenţă în viaţa publică, fie ea şi - deocamdată - insolită. La fel ca în cazul primelor automobile - trăsuri cărora le lipseau caii şi care, deci, descumpăneau - cyberspace şi VR îşi păstrează (de fapt îşi redescoperă) filiaţia în realitatea "reală", în spaţiul fizic şi în habitudinile comportamentale pe care fiinţa umană le are în raport cu acesta din urmă. Ambiţia VR este de a-şi amplifica "efectul de realitate", implicând pentru aceasta nu doar strategii ale vizibilităţii (element central în orice fenomenologie a spaţiului), dar şi strategii ale tactilităţii şi, în perspectivă, ale celorlalte simţuri. Realitatea virtuală capătă astfel profunzime şi, deocamdată, pare că pătrunderea credibilă în ea (aşadar cu o redare "realistă" a senzaţiilor) se poate face până la nivelul antebraţului: putem aşadar "da mâna" în chip sensibil cu un partener absent din proximitatea noastră.

Oferta deschiderii către celălalt există, caracterul public fiind de fapt ideea centrală a internetului şi ţinta sa permanentă, iar nu retragerea din "vizibilitate" pe care o oferă încriptarea informaţiei tale - echivalentul virtual zidirii unui spaţiu privat. Socializarea, după ce te-ai adăpostit în cyberspace sau în internet, se va putea petrece în următoarea unitate de vecinătate, singura care îţi este accesibilă prin opţiune proprie, aceea a listei de discuţii, a grupului la care subscrii. Să ne amintim, "acasă", în "localitate", erai protejat, dar împreună cu oameni cu care nu împărtăşeşti neapărat dorinţa de a te întâlni nici măcar în cyberspace, darămite în aceeaşi casă. Or, opţiunea de a te asocia grupurilor, listelor de discuţii pe care le afişează acestea, reprezintă o mult mai eficientă formă de vecinătate, aceea bazată pe opţiune, în felul în care unele condominium-uri sau cartiere sunt construite pe baza unui criteriu mai tare decât statutul material.

Aşezarea medievală recunoştea instinctiv necesitatea de a da un criteriu tare unităţii de vecinătate, atunci când grupa teritorial breslele, de pildă (Bucureştii încă mai păstrează toponimii care mărturisesc acest criteriu: Blănari, Şelari, Lipscani etc.) Acest tip nou de comunitate, de învecinare, este însă una care a abandonat total orice proximitate fizică, orice învecinare teritorială. Aparţii aşadar la grupuri vorbăreţe, la cluburi, la circuite închise, care cu toatele au abandonat orice situare locală. Vorba lui Heidegger, potrivit căreia vecin îţi este cel care locuieşte alături, îşi pierde în cyberspace înţelesul. Vecinul în TVP este oricine participă, de oriunde s-ar afla, la valorile pe care le împărtăşeşte acea comunitate, acel teritoriu auto-protejat din cyberspace, acel spaţiu privat mai amplu la care subscrii.


Cyber-etica?

Întrebărilor deocamdată relegate domeniului SF - dar pentru câtă VReme? - de felul: "ne vom putea strămuta în cyberspace şi VR "cu totul"?"; şi, pe cale de consecinţă: "dacă da, vom putea supravieţui "acolo, fără întoarcere în real, precum mamiferele marine la suprafaţa apei spre a respira, măcar din când în când?" nu le pot oferi un răspuns competent, mai cu seamă datorită faptului că etica implicată în manipularea tehnologiilor care le vor face sau nu posibile este un element esenţial în formularea răspunsurilor eventuale. Or, o asemenea etică referitoare la cyberspace şi VR încă nu a fost formulată decât tot la nivel molecular (ca reguli interne ale site-ului, la care subscrii) şi / sau ca reflex al legislaţiei şi eticii din spaţiul social real. Că este nevoie de o asemenea etică, nu încape îndoială. O întreagă bibliografie consultată de mine (şi citată în bibliografie) vorbeşte despre aceasta şi încearcă să ofere soluţii.

Probabil, din perspectiva intenţiilor acestui text, dincolo de negocierea relaţiilor public/privat în cyberspace, cel mai important aspect etic este relaţia dintre structurile sociale şi instituţiile din spaţiul real pe de o parte şi cele virtuale pe de altă parte. Bunăoară, există state care controlează sau interzic cu totul fie accesul la cyberspace, fie site-uri individuale sau categorii întregi de site-uri. In ce măsură cenzurarea de către statul naţional a unei forme de organizare care este (sau, mai precis spus, ar trebui să devină) indiferentă - neutră - la acest mod de structurare societală, este etic permisă? Acţiunilor poliţieneşti pe internet, limitate deocamdată la identificarea hacker-ilor, cine le garantează limitarea la prevenirea şi pedepsirea fraudelor? In ce măsură procedeele de supraveghere şi pedepsire foucaultiene, dar mai cu seamă panoptikon-ul, sunt posibile într-un cyberspace rezistent la ideea de localitate, de teritorialitate, de (de)limitare în spaţiu? Sunt "democratice" agregarea socială proprie a cyberspace; relaţia dintre public şi privat; absenţa autorităţii supra-situate şi, deci, normatoare? Dacă democraţia este un concept funcţional în cyberspace, care sunt atunci mecanismele proprii de protejare ale acesteia?


Alte consecinţe ale cyberspace, internet şi VR. Hypertext-ul

Există o serie de alte implicaţii ale comunicării prin cyberspace asupra cărora aş dori să mă opresc în cele ce urmează. Prima este schimbarea nu doar a modului de redactare a unui text, ci şi a naturii textelor. A doua este implicaţia pe care o are asupra societăţii prin dispariţia intermediarilor, în cele două forme care au devenit evidente: democraţia directă (e-democracy) şi comerţul electronic (e-business). A treia este schimbarea adusă în ceea ce priveşte proiectarea spaţiului: arhitectura virtuală.

Motivul pentru care mă ocup de redactarea de text pe computer şi, apoi, în cyberspace este acela că tehnicile de producere şi structurare ale acestui nou tip de text sunt extrem de asemănătoare - datorită folosirii unor medii de operare cu o logică internă similară - modului în care proiectarea asistată a arhitecturii s-a schimbat odată cu computerul şi, mai ales, cu deschiderea posibilităţii de a proiecta însăşi VR.

Textul deja şi-a schimbat natura prin trecerea de la maşina de scris la redactarea pe ecranul computerului. Instrumentul şi suportul scrierii determină ceea ce scrii. Textura cernelii pe coală şi consemnarea gesticii de către stilou dispar la trecerea la maşina de scris; hârtia nu mai consemnează direct oscilaţiile şi apăsarea variabilă a mâinii asupra hârtiei; presiunea corpului asupra paginii se diminuează şi textul încetează să mai fie o oscilogramă în priză directă a mişcărilor corpului şi, mai mult chiar, ale gândului. Analog, dispar din ce în ce mai evident elaboratele schiţe de idee pe care arhitecţii celebri le adaugă colecţiilor lor de proiecte publicate pentru că sunt nu doar expresive vizual, ci şi pentru că sunt caligrame ale gândirii care ordonează spaţii. A urmări o expoziţie de astfel de schiţe în relaţie cu proiectul final este adeseori, ca şi în cazul manuscriselor şi variantelor în raport cu textul final, similar cu a urmări live un proces de gândire artistică. Or, computerul întrerupe acest stadiu de pre-existenţă a textului şi a proiectului. Din raţiuni mai degrabă de calofilie, unii scriitori îşi transcriu ulterior câte un poem după pagina printată, spre a îmbogăţi o culegere de versuri cu caligrafia domniilor lor; aşa după cum şi arhitecţii adeseori "refac" a rebours - pentru publicare, dacă nu chiar pentru a vinde "schiţe" - procesul de gândire, introducând însă în proces un element de finalitate a demersului care nu mai este atât de evident în cazul genuin; dimpotrivă, ezitările, adeseori ratările unor variante plauzibil mai bune sunt cele care - în ambele cazuri de "scriitură" - îmbogăţesc procesul.

Oricum, evident rămâne faptul că deja a apăsa o succesiune de taste ale maşinii de scris nu mai are acelaşi tip de relaţie oarecum directă, corporală, cu scriitura, dar încă mai putem vorbi despre manuscris, pentru că se păstrează cel puţin fermitatea apăsării pe tastă în carnea hârtiei. Dactilograma are încă o oarecare carnaţie, o "profunzime" a paginii pe care o dau erorile maşinii înseşi (pe care le vânase cu atâta acribie regimul comunist atunci când înregistra identitatea acestor maşini de scris, identitate dată exact de "erorile", de abaterile de la regularitate ale scriiturii, dar şi de habitudinile personale ale celui ce dactilografia de a apăsa mai tare sau mai încet pe o clapă sau alta).

Or, ajunşi la computer, cu versatilitatea operaţiunilor de procesare de text, această "profunzime", substanţialitatea fenomenologică a gestului de a scrie, a dispărut. Autocenzura şi rigoarea celui ce scrie pe hârtie dispar, devreme ce raderea textului "greşit" nu are consecinţe vizibile; dispar - dacă nu îţi propui cu oarecare masochism să împiedici această ştergere - variantele prin care trece un text şi care adeseori reprezintă startul, sau analogia necesară pentru un alt poem; în fine, instabilitatea textului, care se poate combina în varii chipuri prin redispunerea secvenţelor în câmp sau prin mutarea dintr-un poem în altul, este o stare prin care textele trec mult mai facil decât atunci când scriam direct pe hârtie, chiar dacă ea rămâne încă invizibilă în clipa imprimării. Dar, pe de altă parte, există o fascinaţie a scriiturii în priză directă, ca şi când tipăreşti direct, iar ideea de manuscris, de stare intermediară a textului, dispare. Dispar variantele, ciornele, secvenţele.

Există o serie de comenzi prin care pot face din textul pe computer un - fals - palimpsest: se pot marca diferit variantele, corecturile; variantele finale pot coexista cu ceea ce a fost "greşit" sau cu variante intermediare; nu cunosc încă nici un scriitor sau filosof român care să fi folosit această stare derrideană a textului computerizat. În "museletter" www.poetry.about.com) se discută uneori despre acest potenţial al scriiturii poetice, bunăoară, conjugat cu acela pe care îl oferă hypertext-ul, etapa următoare, aparţinând de cyberspace, a redactării de text (şi de informaţie în general). Pentru detalii asupra implicaţiilor computerului asupra redactării de text, trimit la un articol recent: Marlena Corocoran "Life and Death in the Digital World of the Plaintext Players", în revista Leonardo vol.32, nr.5/1999, pp. 359-64.

Dar numai redactarea de text pe computer nu pare să fie suficientă pentru utilizatorii lui. Noul pas a fost făcut prin trecerea totală în cyberspace, aşadar prin scrierea directă a textului folosind potenţialul oferit de cyberspace. Aşa cum poate să pară evident, în literatură poezia a fost cea mai activă în a "trece" în noul mediu. Există chiar o direcţie întreagă în literatura contemporană numită new media poetry, care face apel la noile tehnologii din cyberspace nu doar pentru a comunica şi a face publice creaţiile poetice ale autorilor, ci, mai cu seamă, pentru a le face parte integrantă din procesul de creaţie în sine; o parte importantă a acestei altfel de literaturi "protezate" de tehnologia digitală, se află, bineînţeles, pe Internet, care este mediul său "natural" şi de care depinde integral spre a exista. Spre exemplificare, trimit la un site dedicat în întregime acestui subiect.

Ceea ce nu înseamnă că doar poezia este deja "dincolo". O influenţă semnificativă o are cyberspace şi asupra redactării de text academic. Hypertext-ul, care face apel la modul navigării prin cyberspace (prezentat mai devreme) este o sursă de "profunzime" rizomatică pentru textele noastre on-line. Este un alt mod de a naviga, plecând dintr-un astfel de text pe care îl parcurgi, spre texte sau site-uri înrudite, astfel încât problema se densifică şi se argumentează fără a mai apela la citate din alte opere, ci trimiţând direct la sursa originală sau la un comentariu analog (sau opus) pe aceeaşi temă. Site-urile devin o succesiune de "neuroni" între care se inserează al tău; atunci legătura (link) devine sinapsa prin care se trece de la un "neuron" la altul. Ceea ce este fascinant la hypertext este că un graf al legăturilor ar arăta aproape "haotic" (de unde şi metafora rizomului), pentru că sinapsele nu leagă doar destinaţii imediat învecinate, ci şi altele, "îndepărtate", la care poate face trimitere hypertext-ul; poţi începe astfel cercetarea unui site şi sfârşi prin a te afla într-un cu totul alt "punct" din cyberspace, condus în tot acest timp de link-urile fiecăruia dintre site-uri, ajungând să observi că nu mai există o legătură evidentă între punctul de plecare şi cel de sosire. Cu alte cuvinte, nu este o profunzime reală, ci una virtuală, dar care deschide textul către orizonturi de semnificaţie greu de bănuit astăzi. Redactarea şi lectura acestui text sunt deopotrivă rizomatice, fragmentare şi "fractalice": părţile au o tot mai mare autonomie în raport cu întregul, capitolele pot trimite prin link-uri la fel de simplu la alte texte din afara celui examinat cum o face şi la următoarele capitole; această logică secvenţială a redactării şi, implicit, a lecturii, are o influenţă din ce în ce mai mare asupra hypertext-elor.

În fine, ca o consecinţă a celor spuse mai sus, câteva cuvinte despre influenţa Internet asupra publicării. Abundenţa de reviste electronice nu se datorează potenţialului noului mediu de a redacta mai uşor, fără intermediar tipărit, texte şi jurnale, de a le menţine în vizibilitate şi accesibilitate publică fără intermediarul constituit din reţea de librării, reţea de difuzare sau reţele de biblioteci. Astfel, costurile se reduc enorm şi, prin dispariţia intermediarilor, contactul între editură şi cititor devine nemijlocit. Nu trebuie neglijat faptul că omniprezenţa cyberspace şi a computerelor schimbă de asemenea şi modalitatea de a citi şi parcurge un text, nu numai pe aceea de a-l scrie. Apariţia şi succesul recent al palm-urilor în memoria cărora poţi "descărca" (download) "manuscrise" (e-books) de pe Internet, a fost stimulată, evident, şi de publicarea exclusiv în format electronic a unor cărţi de mare succes. Este dificil de făcut acum un pronostic privind competiţia dintre cartea tipărită şi cea electronică, dar este destul de probabil că diferenţa dintre cele două forme de text nu va mai consta exclusiv în modalitatea de a-l face public ci şi, din ce în ce mai mult, în modalitatea de creare a lui.


Dispariţia intermediarului?

Al doilea aspect anunţat asupra căruia aş dori să insist este ceea ce unii numesc o criză a intermediarului. Explozia firmelor de comerţ prin Internet (e-com) şi succesul bursier al acestora face ca problema să fie amplu comentată în presă (la momentul scrierii acestui text, un număr din The Economist ("Dotty about commerce?", 26 februarie-3 martie 2000) şi altul din Newsweek ("Dot-Boom" 3 aprilie 2000; venind după unul anterior dedicat exploziei firmelor pe Internet în Franţa, care schimbă nu doar economia, ci şi structurile sociale) s-au succedat rapid, suplinite cu informaţii uluitoare cu privire la această problemă.

Una dintre aceste ştiri mi-a reţinut atenţia, deoarece cred că este simptomatică pentru intenţiile acestui text. Ea vine din International Herald Tribune (29 martie 2000) şi poartă titlul "Guyana’s On-Line Weawers Find They’ve Fashioned a Tangled Web". Pe scurt, iată ştirea: un grup de ţesătoare dintr-un sat din savana de nord guyaneză (Lethem) au decis să vândă printr-un site Internet ţesăturile lor tradiţionale din bumbac. Succesul a fost fulminant în vest. Aceasta a atras atenţia autorităţilor regionale şi statale, care acum încearcă să se reinsereze în acest lanţ, ca intermediari, acolo unde Internetul crease o legătură nemijlocită între producător şi client: www.gol.net.gy/rweawers. Aceste relaţii de putere se află în criză o dată cu posibilitatea pe care Internet-ul, o structură reticentă la ierarhii piramidale, o oferă de a le scurtcircuita. Dar şi mai dramatic pentru modul în care comerţul este organizat pare să fie criza intermediarului, a straturilor succesive situate până acum între producător şi client - de la en-gross-ist la en-detail-ist.

În ceea ce priveşte societatea, cyberspace oferă câteva oportunităţi absolut bulversante pentru sfera politicii, în ceea ce priveşte consultarea populară şi luarea de decizii în spaţiul public. Astfel, este posibilă o criză a delegării, principiu pe care este construită democraţia parlamentară, reprezentativă şi o emergenţă radicală a democraţiei participative; la limită, un întreg popor poate fi consultat în timp real asupra unei decizii de luat. Este de observat că alegerile în cyberspace se pot deja (tehnologic vorbind) face direct între comisia centrală electorală şi votantul individual; rezultatele pot fi analizate instantaneu. Inclusiv România Liberă oferă deja din 1999 pe site-ul său un rudiment de "democraţie participativă" în cyberspace, invitându-şi cititorii să voteze asupra chestiunilor politice zilnice; site-ul avertizează însă că un asemenea vot este "neştiinţific" şi, deci, lipsit de consecinţe, reprezentând doar opinia unui segment deloc aleatoriu: cititorii ediţiei on-line a ziarului. Cu toate acestea, experimentul demonstrează că, o dată cu extinderea numărului de cetăţeni conectaţi la Internet până la coincidenţa cu numărul de cetăţeni cu drept de vot, o asemenea formă de democraţie totală încetează să mai pară tocmai o utopie: fiecare decizie semnificativă, de la cele locale la cele naţionale, este imediat supusă unui referendum popular, în vreme ce conceptul de "ales" - corpul legislativ intermediar între executiv şi societate - trebuie să capete o formă şi un înţeles noi (poate deveni, de pildă, un corp de experţi aleşi, care să facă publice on-line opiniile lor referitoare la legislaţia care trebuie votată în referendum).


Proiectarea în cyberspace şi VR

Al treilea domeniu unde cyberspace schimbă dramatic datele tradiţionale ale problemei este proiectarea în general; din motive lesne de înţeles, mă voi limita la a discuta despre proiectarea arhitecturală şi despre arhitectura virtuală. Dacă este greu de imaginat ce poate fi VR (realitatea virtuală), i.e. spaţiul acestei "realităţi", ce este atunci arhitectura virtuală? Două numere din celebra revistă britanică AD pe tema "Architects in Cyberspace", o voluminoasă bibliografie, muzee virtuale de arhitectură (Quondam-A Virtual Museum of Architecture That Was Not Built la adresa: members.aol.com/quondam001) şi o dezbatere teoretică masivă pe internet par să indice că o asemenea "realitate" există (subzistă?) deja, ba chiar îşi are propriile întrebări pe care îndrăznesc să le numesc filosofice; dintre ele, probabil cele legate de "ontologia" arhitecturii sunt cele mai incitante.

Marcarea lui "este" din întrebarea despre arhitectura virtuală nu e întâmplătoare. Este vorba despre o punere în criză a însuşi statutului de până acum al arhitecturii. Sutele de definiţii, din antichitate şi până mai ieri, nu liniştesc: mai toate o explică referindu-se la organizarea spaţiului (real), la forme înzidite sub lumina secantă a soarelui, la înmulţirea demiurgică a realităţii prin edificare, sau la tectonică. Potrivit nici uneia dintre ele arhitectura nu este, nu "există" în formă virtuală. După multe, Antonio Sant’Elia, cel care a închipuit Citta Nuova la începutul secolului XX fără să fi "proiectat" şi, mai grav, fără să fi edificat absolut nimic, nu ar putea fi considerat arhitect, deşi apare în toate istoriile serioase ale arhitecturii moderne ca unul dintre fondatorii acesteia. Întrebarea cu privire la statutul arhitecturii virtuale pune în criză de altfel şi arhitectura "reală".

Ce este aceasta din urmă: a) produs final - edificiu sau casă; b) proiect de dinainte de construcţie; c) proces al ajungerii la proiect, cu toate schiţele de idee, etapele intermediare, eşecurile; cu concursurile publice care au făcut posibilă apariţia unui proiect sau i-au interzis altuia apariţia în formă construită şi, care, astfel, creează un halou de "va fi fost", de "aproape real" în jurul proiectului câştigător/real şi în jurul clădirii finale (mai cu seamă atunci când aceasta, dintr-un accident al istoriei, nu mai ajunge sa fie construită)? Sau toate cele de mai sus plus teoria care le inspectează şi care, apoi, sugerează modificări ale practicii? Dacă vom accepta că arhitectură sunt toate la un loc: aproape-proiectele (versiunile abandonate în procesul de proiectare sau de selectare a proiectului final), proiectele propriu zise, suma edificiilor care există (aproape niciodată respectând integral proiectul conform căruia sunt concepute), plus teoria - care le precede şi le urmează - atunci gradele de potenţă şi de act în interiorul acestui halou se combină în proporţii diferite. Putem să vorbim deja despre interstiţii sau traversări de virtual în interiorul realului în diverse grade de "gri" (i.e. potenţial de a fi devenit realitate).

Trimit pentru detalii la un studiu despre caracterul perpetuu-virtual al Palatului Sovietelor de la Moscova, pentru care au existat patru concursuri, zeci de proiecte, variante la proiectul câştigător, o tentativă de construcţie, o puternică influenţă asupra geografiei şi a arhitecturii sitului - dar care nu a mai fost edificat în cele din urmă; este Palatul Sovietelor un obiect arhitectural?

Dar arhitectura virtuală merge dincolo de graniţele acestor întrebări legitime referitoare la statutul arhitecturii construite. Este un proiectant de spaţii în VR un arhitect, chiar în absenţa a ceea ce mulţi consideră a fi elemente esenţiale în definiţia obiectului de arhitectură şi anume a) materialitatea; b) spaţialitatea interioară şi c) tectonica formelor în raport cu un amplasament dat ? Pentru cei care consideră că arhitectură este doar suma a ceea ce a reuşit să fie construit, iar ce precede această etapă, "devenirea întru fiinţă" a casei, este doar proces de creaţie şi petits histoires, răspunsul nu poate fi decât, evident, un NU categoric.

Tot aici, trebuie spus că programele de proiectare asistată CAD schimbă total natura proiectării, datorită capacităţii lor "fractalice", de a asista aşadar atât la conceperea detaliului, cât şi a ansamblului, operând modificări instantanee în proiectul de ansamblu atunci când detaliul se schimbă şi viceversa. PROIECTARE CAD. Pentru moment, aceste programe asistă şi optimizează soluţiile alese de proiectant, în limitele propriei capacităţi (bază de date, capacitate combinatorică şi de inferare pe baza acestei baze de date), având aşadar o atitudine "pasivă" în actul de proiectare propriu zis. Dar nu trebuie să uităm că logica binară care stă la baza întregii funcţionări a computerelor îşi pune amprenta asupra CAD: a te limita la folosirea CAD în loc de actul de creaţie "tradiţional", holistic, nu pare să fie deocamdată o perspectivă dezirabilă.

Probabil, trecerea la o altfel de concepţie de proiectare poate însă folosi mult mai adecvat potenţialul de "expert-consultant" al computerului. Acest lucru a fost avut deja în vedere de unii artişti şi arhitecţi contemporani, care încearcă să încredinţeze computerului un rol - adeseori unul determinant - în creaţia propriu zisă. Un exemplu relevant în acest sens este extinderea colegiului DAAP de la Universitatea din Cincinnati, Ohio, una dintre lucrările cele mai controversate şi, totodată, aclamate ale deconstrucţiei.

Capacitatea de a simula parcurgerea spaţiilor interioare, de a "vedea" cum va arăta obiectul sau ansamblul urbanistic înainte de a fi cu adevărat construit poate, desigur, să optimizeze multe dintre datele proiectării şi, mai cu seamă, să ofere simulare acolo unde deocamdată obţinem informaţii doar pe baza unei ştiinţe ignorate la noi - POE: evaluarea post-ocupaţională (post-occupancy evaluation). POE însă are nevoie, pentru a verifica datele comportamentale aşa cum se desfăşoară ele, de timp; or, VR poate comprima la maximum acest timp ulterior şi, mai mult, îl poate face să informeze proiectarea nu prin feed-back, ci chiar în timpul proiectării propriu-zise.