Feţe din plastic

Tot mai des sîntem întîmpinaţi de „feţe din plastic”. Feţele „amabile” ale celor „instruiţi” pe coclauri (zice-se) civilizate. Măşti stupide în spatele cărora nu se ascunde nici măcar indiferenţa. Nu se ascunde nimic. Sînt doar feţe zîmbitoare care cer să li se răspundă cu o faţă zîmbitoare şi cîteva vorbe goale. Nimic mai mult. Dar lucrurile au evoluat dincolo de acest dezgustător exerciţiu de ipocrizie.

Într-o emisiune de televiziune (de pe un canal francez... parcă), apăreau trei domniţe (oarecum) frumuşele. În ciuda înfăţişării lor agreabile, aveau un aer straniu; ceva nefiresc frapa. În „platou”, schimbul de replici nu lăsa imediat să se ghicească subiectul discuţiei, dar uşor-uşor a ieşit la lumină şi problema supusă atenţiei: chirurgia estetică. Atunci, pe ecran, au început să se succeadă îmagini (puse în paralel) cu invitatele emisiunii, în cele două ipostaze: înainte şi după operaţii. Nasul uneia fusese coroiat (acum, era cîrn), alta îl avusese mai mare (acum, avea un năsuc), o bărbie prea pronunţată fusese retrasă, au apărut şi nişte pomeţi, buze senzuale şi tot aşa. Greu de spus dacă vechile figuri puteau fi considerate urîte sau frumoase; chiar dacă nu ar fi putut ajunge pe primele pagini ale revistelor, fiecare chip fusese unul firesc: nasul, fruntea, pomeţii, ochii, părul se potriveau între ele. În noua versiune, vedeam un colaj de organe cu piese alese după „catalogul de nasuri”, „catalogul de bărbii”, „catalogul de pomeţi” sau „catalogul de buze”; şi nimic nu mai avea vreo legătură cu nimic. Parcă era o glumă de şcolar care lipeşte bucăţi din „posterele” vedetelor peste fotografia vreunei profesoare mai puţin simpatizată. Şi de unde trebuia să ne minunăm de performanţele chirurgiei estetice, a reieşit că tot mai bine le şedea fetelor aşa cum le lăsase Dumnezeu.

„Chirurgia estetică” satisface dezinvolt pretenţiile clientului, care îşi rectifică trupul după cum îi tună. Dacă personajul este mai fericit cu ceva în plus sau cu ceva în minus şi are cu ce să-şi plătească moftul, se acţionează în direcţia dorită.

Putem fi de acord că orice om se poate înfăţişa lumii cum vrea el, asumîndu-şi riscul de a fi ridicol; iar cînd depăşeşte limitele decenţei sau modul în care se afişează stîrneşte deja îngrijorare, el este retras din peisaj (într-un fel sau într-altul). În schimb, o casa nu aparţine doar unui individ, ci şi comunităţii. O casă grotescă face tot oraşul de rîs; başca, ea nici nu poate fi ascunsă prea repede. Din acest motiv, trebuie să fim atenţi ce se petrece în fiecare curte.

Apoi, tendinţa de a glisa rolul arhitectului spre acela de simplu carosier al dorinţelor unui client este riscantă. Este drept, acest fapt este vizibil doar în zona „arhitecturii comerciale” (o sub-specie facilă a design-ului), care aduce o notorietate relativă şi, eventual, un oarecare succes financiar, dar îi aruncă pe respectivii meseriaşi în rîndul „prestatorilor de servicii”. Ca şi în cazul figurilor „corectate”, acest fel de case sînt alcătuite din bucăţi culese de prin reviste; fiecare gest făcut acolo a mai fost făcut (cel puţin) o dată. În astfel de producţii nu există o coerenţă a compoziţiei, ci, cel mult, se încearcă o oarecare armonizare a fragmentelor aduse de aiurea (de către comandiar) şi puse în aceeaşi grămăjoară.

Oraşul modern are (şi aşa) multe probleme. Şi oamenii care cuibăresc prin el simt asta pe pielea lor. Arhitecţi conştiincioşi au tot căutat soluţii de ameliorare a vieţii în urbe: au fost puse la punct modele teoretice, s-au făcut experimente, au fost repurtate succese relative sau de scurtă durată, s-a şi greşit. Cu alte cuvinte, mulţi profesionişti s-au îndemnat să facă ceva ce părea că stă în puterile lor, desenînd case de care să nu le fie ruşine sau articulînd părţile oraşului într-un ansamblu funcţional. Uneori reuşeau. Şi chiar dacă glasul arhitecturii era mai stins, coerenţa rămînea o ţintă şi se făceau eforturi pentru a se ajunge la ea. Dar, în acest moment, pericolul stă în instalarea unei confuzii între simpla făţuire a unei case şi arhitectură (în adevăratul sens al cuvîntului). Arhitectura înseamnă mult mai mult.

Arhitectura vorbeşte. Făcăturile „comerciale” zdrăngăne (e drept) asurzitor. Arhitectura înseamnă descoperirea gestului firesc. Aşa-zisa „arhitectură comercială” înseamnă ajustări comandate de te-miri-cine, înseamnă nişte „silicoane”. Înseamnă nişte feţe din plastic. Atît.