„Spaţiul” „public”

Intervenţia grafică din improvizatul titlu concentrează inevitabilele precauţii pe care trebuie să le luăm atunci cînd vorbim despre spaţiul public. Astfel, despre „spaţiul public” nu putem să tratăm astăzi decît cu nesfîrşite rezerve, distribuite pe două serii de restricţii: prima serie priveşte restricţiile privitoare la spaţiu. Putem admite expresia „spaţiu public” doar asumînd tot ceea ce a putut să modifice în ultimele decenii nu numai conceptul nostru de „spaţiu”, ci şi toate practicile spaţiale care au ajuns să întemeieze o anumită înţelegere modernă şi occidentală a spaţiului în secolele din urmă. De asemenea, nu mai putem întrebuinţa în mod nechestionat termenul de „public”, pentru că, aşa cum ne-o demonstraseră deja analizele Hannei Arendt, ori cele ale lui Jürgen Habermas şi Richard Sennett, din termenul grecesc sau din cel modern (francez, german ori englez) noi nu păstrăm astăzi decît o definiţie formală şi o nostalgie pioasă. Spaţiul public, sfera publică, „publicitatea” (publicness ori Offentlichkeit) sînt noţiuni care au marcat decisiv naşterea modernităţii politice şi a regimurilor democratice în ţările avansate, dar ele au fost păstrate mai degrabă inerţial şi reabilitate cu scopuri precise în limbajul şi discursurile politice, sociologice ori politice recente.

Filosofia critică din ultimii ani ne-a format sensibilitatea şi ne-a întreţinut suspiciunea faţă de orice cuplu conceptual categoric; un autor precum Jacques Derrida a demonstrat în numeroase din textele sale că astfel de opoziţii nu sînt niciodată pure şi transparente, „naturale” şi evidente. Că, dimpotrivă, ele sînt infiltrate de eterogenităţi, că sînt impure şi presărate nu doar cu argumente filosofice, epistemologice, în ordinea adevăratului şi falsului, ci şi cu judecăţi de valoare ori cu judecăţi normative elaborate în timpul utilizării însăşi a acestor concepte. În fiecare cuplu există, zice Derrida, un termen anterior şi superior care-l determină şi îl subordonează pe cel de-al doilea (esenţă-aparenţă, inteligibil-sensibil, masculin-feminin, bine-rău etc.). Numai o voinţă logică abstractă şi detestînd detaliile poate să aşeze pe acelaşi plan cei doi termeni, ignorînd diferenţele de formare şi de utilizare a lor, lăsînd deoparte caracterul lor contextual şi heteroclit.

Lucrurile pot fi înţelese în acelaşi fel şi atunci cînd invocăm „spaţiul public” şi „spaţiul privat”. Cele două sintagme au circulat împreună în istorie şi şi-au împărţit în timp aprecierile pozitive şi negative, dar ele n-au fost niciodată echivalente în ordinea judecăţilor de valoare ori a aplicării unei norme. S-a putut întîmpla ca o epocă să privilegieze publicul, pe cînd o alta privatul, ca într-o societate o putere să-şi revendice un spaţiu şi o contraputere celălalt spaţiu. Apoi, nu trebuie nicidecum să uităm că aceste concepte sînt ele însele produse şi, produse fiind, sînt datoare în înţelesuri şi folosiri epocii care le-a promovat.

Toate acestea pentru a spune că dacă am redevenit astăzi atenţi la distincţia dintre public şi privat, dacă ne îngrijorează devenirea şi decăderea „spaţiului public”, dincolo sau dincoace de această preocupare ar trebui să aşezăm chiar precauţia utilizării unei asemenea sintagme. Şi asta din cel puţin două motive: mai întîi, că nu e nicidecum sigur că „spaţiul public”, produs de excepţie al gîndirii şi practicii politice moderne, mai desemnează ceva asemănător cu ceea ce au putut fi spaţiile publice în societăţile occidentale în secolele al XVIII-lea sau al XIX-lea, bunăoară. Apoi, utilizînd produse „expirate” riscăm nu doar să ratăm realitatea şi înţelegerea ei, ci şi să propunem (filosofi, arhitecţi, urbanişti, sociologi etc.), celor – tot mai puţini – care ne pot cere (aşa) ceva, strategii inadecvate de intervenţie în spaţiul zis „public”.

Iar inadecvarea vine tocmai din ipoteza lansată la început: nici „spaţiul” şi nici „publicul” (după cum, odată cu ele, nici „privatul”) nu mai acoperă teritoriile fizice ori teoretice pe care le-au putut acoperi în epocile anterioare. Mai concret, vorbind numai de transformările oraşelor postmoderne, şi cele româneşti se numără tot mai hotărît printre ele, graniţele dintre spaţii (oricum le-am clasifica: fizice, sociale, mentale ori altfel) cunosc un dinamism de care nici o teorie nu e în stare să dea seama, şi de care poate cel mult să se apropie, însă mereu doar recuperînd dintr-un decalaj crescător. În lipsa unei reflecţii consecvente asupra oraşului românesc şi mai ales în lipsa unor practici urbane coerente, spaţiile se multiplică şi se fragmentează în dispreţ pentru orice nevoie sau aspiraţie individuală şi comunitară. Supus cu prioritate intereselor economice ale unei oligarhii financiare, oraşul devine, după fericita expresie a lui Bogdan Ghiu descriind nefericirea oraşelor noastre, simplu suport material pentru mesajele publicitare, singurele, prin dimensiunile şi numărul lor sufocant, mai putînd pretinde la statutul de „public”.

În acelaşi fel, „public” şi „privat” îşi modifică neîncetat teritoriile şi graniţele; mai mult, separaţia lor trece tot mai puţin astăzi, în oraşele noastre, prin spaţiul sensibil, iar atunci cînd o face, o face cu violenţă şi cu recuperări agresive de o parte şi de cealaltă. Virtualizarea spaţiului şi privatizarea sălbatică a noilor spaţii născute ca libere, ori publice, fac ca distincţiile dintre public şi privat să devină greu de fixat juridic ori etic. Conflictul dintre dreptul de expresie şi de informare, pe de o parte, şi dreptul la intimitate pe de altă parte, precum şi tensiunea dintre libertate şi securitate, jocurile de putere şi de interese, cel mai adesea financiare, dar şi politice ori militare, fac ca mizele majore ale construirii şi practicării spaţiului (urban sau nu, public sau nu) să nu se situeze în topografic, în cadastral, în stradă ori în parcuri, ci în spatele televizoarelor şi al monitoarelor, în faţa camerelor de luat vederi ale mijloacelor de comunicare şi ale instituţiilor de supraveghere în masă, în reţelele şi serverele care compun reţeaua planetară a „comunicării”.

Putem spune, fără a concluziona într-un fel, că despaţializarea publicului şi privatului (însoţită, desigur, de o fragilizare a oricărei forme de identitate – dar asta e cu totul altă problemă) conferă în acelaşi timp şi oarecum paradoxal o şansă teoreticienilor şi practicienilor spaţiului de a-şi regîndi ipotezele de lucru, de a conferi oraşelor soluţii pe termen lung pe care să le impună, prin toate canalele pe care publicul mai poate ajunge la cuvînt, administratorilor, politicienilor şi tuturor celor care, manipulînd zi de zi aceste cuvinte („opinia publică”, „spaţiul public”, „interesele private” etc.), le golesc de credibilitate şi, extenuîndu-le, le pun la dispoziţia discursurilor justificatoare ale strategilor economiei de piaţă globale.