De ce e un roller-coaster atît de mare?

Un „montagne russe” („roller coaster” pentru simpaticii americani) nu este o simplă jucărie. Este o metaforă.

De la o generaţie la alta, aceste instalaţii cresc într-una. Nu mai seamănă cu cele zărite (încă) prin bîlciurile autohtone. Sînt mari. Mult mai mari. Tot mai mari. Sînt enorme. Şi par să sfideze orice limită (nu numai fizică). Motivul acestei creşteri este simplu: oricît de mare ar fi un „roller coaster” şi oricîte „senzaţii tari” şi „satisfacţii” ar furniza ele, pînă la urmă oamenii se obişnuiesc şi dispar „emoţiile” de la început. Atunci, publicul caută un alt început, caută alt „roller coaster” mai mare şi mai înfricoşător pentru a-şi administra doza de „plăcere” dorită. Aşa apar maşinării uriaşe cu şine mai îmbîrligate, cu suciri neaşteptate, cu prăbuşiri colosale, cu răsturnări nemaiîntîlnite.

În fond, ce este atît de „atractiv” la un „roller coaster”? Medicii au explicaţii reci. Ar fi vorba despre o simplă păcăleală pusă la cale de organism, vizîndu-i pe cei cu un deficit de „bucurii” sau pe cei pentru care explorarea interioară este sinonimă cu buscularea.

„Roller coaster”-ul împarte lumea în două. De o parte stau cei care nu găsesc motivaţiile necesare pentru a încerca o asemenea experienţă. Pe de altă parte se află fanii entuziaşti ai maşinăriei. Ar mai fi de discutat despre curioşi, dar aceştia, după o primă aventură, trec repede într-una dintre tabere.

Pasagerii dintr-un „roller coaster” nu se privesc între ei. Ochii le sînt aţintiţi înainte sau închişi (pentru a gusta mai bine „senzaţiile”). Ei se laudă cu sentimentul de libertate trăit, cu toate că şinele îi duc unde vor ele, adică în locul din care au plecat. Ceilalţi, cei neatraşi de maşinărie, pot zăbovi cu privirea în ochii celorlalţi şi pot participa cu bucurie la explorarea nedirijată a lumii lor.

Inevitabil, „roller coaster”-ul îşi va atinge, mai devreme sau mai tîrziu, limitele fizice. Şi nimic nu va mai putea fi inventat pentru a mai satisface publicul. Ce se va întîmpla atunci cu acei oameni? Se vor urca în vagoane şi nu-i va mai bucura nimic. Apă chioară. Şi nici perspective nu vor exista. Deşi erau obişnuiţi să privească înainte, în faţa lor nu se va afla nimic. Deprimant.

Ceilalţi, cei neatraşi de maşinărie, îşi vor trăi (în continuare) bucuriile lor simple, fără teama că nu vor mai avea ce descoperi.

Fanii „trenuleţului zburător” vor rătăci, căutînd cu ochii ceva ce nu are de unde să vină. Ceilalţi se vor privi în ochi.

A nu se uita că rîndurile de mai sus nu se referă la jucăriile din parcurile de distracţii.