Zi de zi, mingea e rotundă

Ar trebui să încep să vă vorbesc despre Cupa Mondială de fotbal, dar scriu aceste rînduri tocmai cînd am terminat de citit trecerea în revistă a almodivelor, portretizate biografic şi filmografic de Alex Leo Şerban. Cum Almodovar îmi place aproape cît fotbalul şi egal cu Javier Bardem, să convenim din start, dinainte să ia startul, că favoritele mele sunt, în ordine alfabetică: Anglia, Argentina, Australia, Brazilia, Cote d'Ivoire, Serbia şi Spania. Că s-ar putea pe parcurs să mă emoţionez şi în faţa alteia, e ca şi cum am descoperi în următorul film facut de Pedro o necunoscută ridicată la rangul de almodivă.

În urmă cu patru ani am început ca un joc un jurnal din faţa televizorului care să împrăştie prin LiterNet cîteva şuturi spre vinclu şi vreo două driblinguri din Japonia şi Coreea. Jurnalul unui Zeu inventat a fost pentru mine un exerciţiu de disciplină şi rigurozitate în primul rînd. Nu-s deloc un individ educat în acest sens, nu-mi plac deadline-urile şi, recunosc prima oară acum, jurnalele. Ca joc însă, pentru că mi se permitea să mă joc atît cît mă ţineau curelele, totul mi-a fost mai uşor. Speram ca omenii care accesau LiterNet-ul să înţeleagă zîmbind un meci de fotbal, chiar dacă ştiam că mulţi dintre ei detestă cumva acest sport, acest joc, această nebunie. Nu eram apologetul jocului, pentru că n-am stofă oricum, ci doar, ca să zic aşa, un pătimaş care-şi găsise o bucată de internet peste care să-şi reverse senzaţiile.

Jurnalul unui Zeu inventat a fost strîns apoi, la iniţiativa Deliei, într-o carte prefaţată de Radu Cosaşu şi justificată de Cornel Mihai Ungureanu, cu două texte pe care nici eu, nici cartea, nu le merităm în întregime. Asta s-a întîmplat însă cam la un an după ce jurnalul îşi trăise zilele şi mai am încă îndoiala că, în 2003, el n-a mai emoţionat prea multă lume. E adevărat, mi-am propus să emoţionez ici-colo pe cîte cineva, dezbrăcîndu-mi propriile emoţii şi nădejdile mele microbistice. Fusul orar mi-a fost un aliat simpatic, pentru că la şapte seara, în cel mai rău caz, meciurile erau toate gata, ceea ce a însemnat că n-am scris niciodată presat crunt de timp. A mai fost apoi munca mea de atunci, la un lunar sportiv, fără nebuniile unei zile din redacţia oricărui cotidian. Aşadar, cumva, Jurnalul acela a avut noroace grămadă. Plus că eram mai tînăr cu patru ani...

Cupa Mondială de fotbal se reîntoarce mîine printre noi, aproape de noi, dar, ca şi în Asia, fără ai noştri. Cu toţi ceilalţi însă, de la Ronaldinho la Drogba, Beckham şi Zidane, Pablito Aimar şi Messi, pînă la Bobo Balde, Lampard, Gerard sau Kaka. LiterNet a decis să jurnalizeze şi această ediţie, pentru a transforma în tradiţie sărbătoarea lumii şi bucuria noastră. Va fi mai greu de data aceasta, cu cîte trei meciuri pe zi în fiecare zi, timp de două săptămîni, atît cît ţine faza grupelor. Strict tehnic, veţi citi dimineaţă despre ceea ce s-a întîmplat cu o seară înainte. Mai corect, veţi citi de fapt ceea ce cred eu că s-a întîmplat în fiecare zi a unei competiţii care ne va găsi la sfîrşit storşi de vlagă şi mai bogaţi cu o duzină de senzaţii. Despre aceste senzaţii voi scrie, iar ele vor fi aici, pe LiterNet, pentru a ni le împrumuta unii altora.