Vreau să am colegi tineri care îndrăgesc actoria și care se simt prețuiți, importanți și iubiți

2022 reprezintă pentru actrița Petronela Grigorescu un moment aniversar - s-au împlinit douăzeci și cinci de ani de carieră pe "scândura" naționalului ieșean. Și cu toate că ar fi preferat un spațiu mai puțin formal, am insistat să ne regăsim pentru interviul-portret la Teatru, fiindcă aici e acasă pentru ea, e locul cu amintiri, cu prieteni, cu absențe și tresăriri. Publicul a aplaudat-o în peste cincizeci de roluri, breasla teatrului îi recunoaște meritele. Dincolo de sclipirile scenice, descopăr o Petronela Grigorescu modestă, neliniștită în căutări, care știe să mulțumescă și să îmbrățișeze omul tot.

Ioana Petcu: Din capul locului, recunosc că - deși cu totul întâmplător - te-am văzut evoluând de la primul rol care a fost Tillie din Efectul razelor gamma asupra anemonelor în regia Irinei Popescu Boieru, din 1997. În spectacol jucau doamna Mihaela Arsenescu Werner, în rolul mamei - Beatrice, Toni Cornici, Ruth, și Lenuș Moraru, în rolul unei colege. Tillie a fost debutul pentru care ai primit Premiul Criticii din partea Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, așadar, ai intrat în teatru sub semnul bunilor auguri. Ce duceai cu tine în acel rol din bagajul primit de la profesorii tăi: Cornelia Gheorghiu și Emil Coșeru?
Petronela Grigorescu: Pentru mine, teatrul a fost o experiență terapeutică, o salvare. Când aveam patru ani, am aflat că mama mea suferă de o boală genetică rară și atunci s-a petrecut un moment de maturizare bruscă. Am amintirea clară cum am luat decizia să îi port de grijă surorii mele, care avea doi ani. Din nefericire, această boală a devenit un membru al familiei. Și toată viața mea m-a "urmărit". Mama era bună, caldă, extraordinară, dar, când îi era rău, trebuia mângâiată și protejată. Durerea ascunsă și timiditatea - sentimente prezente și în Efectul razelor gamma - erau pentru mine o normalitate. Ideea de a face teatru, de fapt nevoia instinctivă de a mă salva cumva, mi-a venit din anii copilăriei: ca un refugiu. Pe la doisprezece ani scriam piese, scenarii. Ne jucam "de-a teatrul" și-n fața blocului. La școală aveam o mică trupă de teatru. Dar să vorbim despre anii de facultate, nu? La facultate am intrat ultima - noroc de nota maximă de la limba română, altfel nu știu ce s-ar fi întâmplat. Și uite așa, în anul 1997, regizoarea Irina Popescu Boieru a avut încredere în mine - și-i mulțumesc pentru asta -, distribuindu-mă în rolul Tillie. Pe atunci eram încă în anul IV.
Din facultate, de la fiecare profesor am absorbit cât am putut de mult. Și de la domnul Emil, și de la doamna Cuchi - ei se completau. Eu așa am simțit. Cu ea lucram mult la textul poetic. Nu e deloc ușor să studiezi o poezie, iar ea ne învăța cum să gândim un text poetic, cum să citim corect un text, pentru a deveni dramatic. De asemenea, îi sunt recunoscătoare doamnei Cuchi pentru că mi-a cultivat fragilitatea, care a devenit un atu, de fapt, mai târziu. Am avut noroc că am făcut și vorbire cu niște profesori deosebiți. Printre ei, Ada Gârțoman-Suhar, cu care apoi am fost colegă și prietenă. Neprețuita mea Ada! Sunt recunoscătoare lui Doamne Doamne că a trecut prin viața mea.

I.P.: Colaborarea cu Hausvater le-a schimbat traiectoria unora dintre actori. Dacă Tillie a fost o întâmplare pentru experiența mea de spectator, pe Salomeea n-o voi uita. Cum ai relaționat atunci cu cel puțin două provocări: Alexander Hausvater și Oscar Wilde?
P.G.: Hausvater e un fenomen, un curent care te ia cu el. Pentru mine, Alexander a fost ca o altă școală de teatru. Primul rol a fost unul dintre discipolii rabinului în Teibele și demonul ei. Rabinul era interpretat de extraordinarul Sergiu Tudose. La vremea aceea, în 1998, Alexander Hausvater nu vorbea bine românește. Dar noi doi am reușit să comunicăm altfel, la nivel de simțire. Propunea un tip de limbaj scenic pe care îl înțelegeam perfect. Nu s-a întâmplat la fel cu Salomeea, mi-a fost destul de greu să lucrez acest personaj. Acum aș face altfel partitura.

I.P.: În Salomeea, partenerul tău era Teo Corban.
P.G.: Un actor care s-a născut pur și simplu pentru scenă. Am colaborat excelent. M-a susținut. Revenind la relația cu Alexander; a însemnat întâlnirea ideală la începutul carierei mele. Un parcurs bogat, în care n-am jucat doar roluri principale. Am făcut și figurație, de ce nu? Un exemplu ar fi personajul Păpușă Arătare din Uriașii munților în regia lui Silviu Purcărete.


I.P.: Cu ce regizor ai vrea să te reîntâlnești?
P.G.: Cu Alexandru Dabija.

I.P.: Atunci te invit să ne povestești despre colaborarea cu Sandu Dabija la O noapte furtunoasă, unde ai interpretat Veta, rol pentru care ai fost nominalizată la UNITER în 2011, la secțiunea Cea mai bună actriță în rol principal. Spuneai atunci despre regizor că "Sandu Dabija mi-a redat încrederea în mine" (interviu acordat Loredanei Oprea în Ziarul de Iași, 2011).
P.G.: Pentru mine, nominalizarea a fost un premiu în sine. Totuși am fost selectată alături de Ofelia Popii și Maia Morgenstern! Sunt mândră când aud colegi sau spectatori care apreciază și azi O noapte furtunoasă, chiar dacă s-a jucat de puține ori. Sandu a ales distribuția ideală, după câteva zile foarte intense de probe. Repetițiile au fost geniale, povestea creștea simplu, firesc, cu nespus de multă bucurie și credință. Sandu își iubește actorii și reușește să și-i apropie într-un mod foarte personal. Îi mulțumesc pentru noianul de fericire în care m-am scăldat în acea perioadă.

I.P.: Aseară am socotit pe pagina ta de la Teatrul Național din Iași cincizeci și cinci de roluri. Totuși, dacă ar fi să alegi un rol la care te-ai întoarce, care ar fi acesta? Sunt actori care joacă la momente diferite același rol și-l percep diferit.
P.G.: Aș vrea să mă revăd cu Doamna Martin din Cântăreața cheală. Spectacolul a fost regizat de Radu Nica în 2015. Lucram temeinic cu Radu, opt sau nouă ore pe zi, dar nu simțeam oboseală sau presiune. Radu se poartă frumos, delicat cu actorii. Îmi spunea că actorii trebuie prețuiți: "Dacă tu ca regizor i-ai distribuit, atunci trebuie să-i prețuiești", zice el.

I.P.: Te-am remarcat în nenumărate roluri, însă recunosc că te-am redescoperit în Libertate la Bremen (regia Florin Caracala, 2021). Nici acum nu-mi explic cum ai reușit să ții toate trăirile personajului în interior, excepție făcând una sau două scene, când suprafața de netrecut, intangibilă a personajului se dinamita, când, pe nebănuite, un val de emoție venea spre public.
P.G.: Este și contribuția mea, dar și meritul lui Florin Caracala. Mă simt norocoasă că am colaborat cu el. E un tânăr regizor dintre cei mai sclipitori, dacă mă gândesc la cei pe care i-am cunoscut. E fascinant atât la nivel artistic, cât și la nivel uman. Un tânăr care a evoluat fantastic de când era student la Actorie, apoi la Regie.

I.P.: De altfel, colaborezi cu tinerii studenți, proaspăt absolvenți, actori recent angajați. Pot menționa aici Stop joc!, o producție semnată de tine, cu Mălina Lazăr în distribuție. Sau rolul pe care l-ai făcut la Teatrul Fix, în mediu independent, în Șefele de Werner Schwab, unde regizorul era un student din anul terminal de la Regie - Bogdan Pălie. Pesemne că îți place să-i susții pe tinerii artiști.
P.G.: Cu câțiva ani în urmă nu aveam curajul să mă gândesc la o carieră academică, de pedagog în arta actorului. Acum poate aș ști cum să le împărtășesc câte ceva din ce cunosc. Eu vreau să fiu în preajma tinerilor pentru că gândesc în perspectivă; practic, îmi asigur un viitor sănătos. Vreau să am colegi tineri care îndrăgesc actoria și care se simt prețuiți, importanți și iubiți. La iubire se reduce totul. Uităm adesea că din asta suntem plămădiți și asta trebuie să cultivăm. Mai ales noi actorii. Noi trebuie să facem mai mult decât rostirea impecabilă pe scenă. Trebuie să fim implicați social, să avem un statut în cadrul politicilor culturale. Timpul pe care-l traversăm ne arată că nu suntem concret în război, dar războiul ne afectează. Trebuie să avem atitudine. Suntem într-un război pe care-l duc câțiva oameni în numele tuturor, e nevoie să fim mai prezenți critic la adresa anomaliilor, să reprezentăm vocea celor vulnerabili.

I.P.: Ce nu-ți place în teatru?
P.G.: Voi spune despre mine. Cred că am o doză de autosuficiență și ar trebui să mă implic mai mult în teatru și-n mediul civic.

I.P.: Te-aș contrazice în privința autosuficienței, pentru că te trădează CV-ul în care vedem că ești activă nu doar în teatru. De pildă, interacționezi cu filmul - amintesc trei colaborări: După dealuri (regia Cristian Mungiu), Bacalaureat (regia Cristian Mungiu) și Tata mută munții (regia Daniel Sandu). Ai scris și un scenariu de scurtmetraj, alături de Liliana Basarab și Dragoș Alexandrescu - Altă dată.
P.G.: Altă dată a fost tot o formă de terapie pentru mine. Am mai făcut la Fabrica de Pensule un performance - Tu ești femeia care mor de ea -, tot despre mine. A fost inspirat din experiențe personale dureroase. Purtam o piatră pe suflet, dar după implicarea în proiectul de la Cluj, greutatea a dispărut. M-am relaxat. Scurtmetrajul Altă dată a fost finanțat de Taktfest, de Valeriu Anton, care a mecenat inițiativa noastră și căruia îi mulțumesc.

I.P.: Ce-ai alege între întâlnirea cu o cântăreață cheală și un loc la cabaretul cuvintelor?
P.G.: O cântăreață cheală. În Cabaretul cuvintelor (2015) eram cuvântul Caca. Cu toate că în textul era format preponderent din monologuri, datorită interpretării mele, personajul părea să fie principal. A fost un rol la care am lucrat foarte serios. Ovidiu Lazăr, regizorul spectacolului, era uimit că eu lucrez la detaliu pe textul acesta.

I.P.: Repeți acum la Claudiu Goga și ai fost aproape nelipsită din montările lui ieșene (Acasă în miezul verii, Vizita bătrânei doamne, Un dușman al poporului, Moartea unui comis-voiajor, Acasă la tata, Unchiul Vanea). Un diavol mic de pe umărul stâng sau drept ar putea să spună că lucrul sub aceeași baghetă nu e eficient. Mai vrei "Claudiu Goga"?
P.G.: Da! Dovadă că am fost distribuită în noua producție 1984 după celebrul roman al lui George Orwell. Mie-mi place mai mult Ferma animalelor a aceluiași autor. 1984 mi se pare înfricoșător. Am văzut ecranizarea când eram copil (în regia lui Michael Radford, cu John Hurt, Richard Burton și Suzanna Hamilton în rolurile principale) și m-a tulburat foarte tare, m-a îngrozit. E adevărat că eu aveam lecturi tare stranii când eram copil: Ultimatum. Ultimele zile ale unui război atomic de Mordecai Roshwald și Procesul de la Nürnberg de Joe J. Heydecker și Johannes Leeb. Revenind la subiect, mărturisesc că mi-e teamă să cred că trăim de fapt în același tip de societate orwelliană, distopică. Îl admir pe Claudiu că alege texte profunde, puternice, incomode. 1984 e un text zguduitor. Avem nevoie de texte de genul acesta... Avem nevoie? Acum? Într-o astfel de propunere, actorul își depășește zona de confort, pentru că tot vorbeam mai devreme de implicarea pe care ar trebui s-o aibă. Claudiu Goga lucrează temeinic cu actorii, e migălos în procesul de construcție a personajelor, a relațiilor dintre ele. Eu sunt Mama generică, dar și Doamna Parsons, Mama lui Winston, Mama universală. Cu Claudiu am creat în timp o relație de prietenie adevărată și am impresia că a căutat acum să-mi dedice momente în spectacol. El face un lucru important - te lasă să-ți spui opinia în spectacol, despre personaje, despre context. Te determină să nu dormi noaptea bine.

I.P.: Ce i-ai spune lui Tillie azi, după douăzeci și cinci de ani de carieră?
P.G.: Că-i mulțumesc că face parte din viața mea în continuare. Încă e cu mine. Am avut și o pisică pe nume Tillie.